Cercetătorii au analizat efectele antrenamentului de forță asupra țesutului hepatic și au descoperit că exercițiile fizice au redus grăsimea hepatică cu 25-30% și au scăzut numărul de proteine care cauzează inflamații. Deși beneficiile au fost semnificative, șoarecii din grupul de exerciții fizice aveau totuși cu aproximativ 150% mai multă grăsime hepatică decât șoarecii care au urmat o dietă echilibrată.

„Toată lumea știe că exercițiile fizice ajută la controlul bolilor. Cercetarea noastră se concentrează pe cum și de ce se întâmplă acest lucru, pe mecanismele implicate. Dacă vom reuși să descoperim o proteină cheie ale cărei niveluri cresc sau scad odată cu antrenamentul, vom fi făcut un pas spre dezvoltarea unor medicamente care să imite unele dintre beneficiile exercițiilor fizice”, spune profesorul Moura.

Pentru a evalua aceste mecanisme, cercetătorii au analizat beneficiile exercițiilor fizice asupra controlului producției de glucoză de către ficat, numită și gluconeogeneză hepatică. Ei au administrat piruvat – principalul substrat pe care ficatul îl folosește pentru a produce glucoză – șoarecilor pentru a le evalua toleranța.

Rezultatele au arătat că șoarecii care au făcut exerciții fizice au produs mai puțină glucoză decât grupul de obezi sedentari, chiar dacă au primit aceeași cantitate de piruvat. Aceste constatări sugerează că antrenamentul de forță a provocat modificări metabolice care au făcut ficatul mai sensibil la insulină.

Echipa a investigat, de asemenea, modul în care exercițiile fizice au redus grăsimea din ficat, analizând „expresia tisulară a genelor asociate cu lipogeneza (sinteza acizilor grași și a trigliceridelor, contribuind la acumularea de grăsime) și lipoliza (descompunerea lipidelor pentru a fi folosite ca sursă de energie de către organism)”. Constatările au arătat o tendință spre o mai mare acumulare de grăsime în ficat la șoarecii sedentari.

Acest studiu a demonstrat că antrenamentul de forță a dus la beneficii în țesutul hepatic care nu au avut legătură cu contracțiile scheletomusculare. Cercetătorii au emis ipoteza că o proteină numită clusterină ar putea juca un rol în comunicarea dintre mușchi și ficat. Dacă cercetări suplimentare confirmă această ipoteză, echipa ar putea testa tratamente cu alternative sintetice.

.