Actul constituțional, numit și Actul Canadei, (1791), în istoria Canadei, act al parlamentului britanic care a abrogat anumite părți ale Actului Quebec din 1774, sub care fusese guvernată anterior provincia Quebec, și a prevăzut o nouă constituție pentru cele două colonii care urmau să se numească Canada Inferioară (viitorul Quebec) și Canada Superioară (viitorul Ontario), în care a fost împărțit teritoriul.

Citește mai multe pe această temă

Canada: Actul constituțional din 1791

Apelurile loialiștilor au cauzat o mare problemă pentru guvernul britanic. Măsurile luate prin Actul de la Quebec pentru a-i concilia pe francezi…

După Revoluția americană (1776-83), coloniștii loialiști au intrat în Quebec, aducând cu ei dorința de a avea instituții reprezentative și de a respecta common law-ul englezesc; negustorii britanici din orașele Quebec și Montreal cereau, de asemenea, cu insistență un fel de adunare legislativă. Schimbarea era cu siguranță necesară, iar legea a fost adoptată de Parlamentul britanic la 10 iunie 1791 și urma să intre în vigoare la 26 decembrie 1791. Noile legislaturi, primele din această parte a ceea ce avea să devină Canada, s-au întrunit în fiecare provincie în 1792.

Actul urmărea să reproducă principiile generale ale constituției britanice. În fiecare provincie urma să existe un guvernator sau un locotenent guvernator care să reprezinte coroana, sfătuit de un consiliu executiv; un consiliu legislativ numit pe viață de către guvernator; și o adunare legislativă aleasă. Autoritatea legislativă a guvernatorului, a consiliului și a adunării a fost definită în mod generos ca o putere de a face legi „pentru pacea, bunăstarea și buna guvernare” a provinciilor, cu condiția ca aceste legi să nu fie contrare legii. Cu toate acestea, proiectele de lege puteau fi respinse de coroană în Anglia. Parlamentului Marii Britanii îi era rezervat dreptul de a controla navigația și de a reglementa comerțul exterior al provinciilor.

Două prevederi speciale ale actului arătau teama de principiile egalitariste. Una prevedea alocarea de terenuri ale coroanei (o optime din toate subvențiile viitoare) „pentru susținerea și întreținerea unui cler protestant”. Această parte a actului a intrat în vigoare, cu consecințe nefericite pentru politica canadiană. Cealaltă dispoziție urmărea să instituie o aristocrație funciară cu dreptul ereditar de a fi convocată în consiliul legislativ al fiecărei provincii. Această idee feudală a rămas literă moartă, fiind total nepotrivită pentru condițiile locale.