Considerații fizice

Procesul xerografic se bazează pe caracteristicile electrice ale anumitor semiconductori, cum ar fi seleniul, care, deși în mod normal sunt buni izolatori, devin conductori de sarcină sub acțiunea luminii sau a radiațiilor ionizante. Dacă o placă metalică este acoperită cu un astfel de material, produsul rezultat poate fi utilizat în numeroase aplicații ca înlocuitor al emulsiei fotografice convenționale.

O placă xerografică constă dintr-o suprafață metalică acoperită cu un strat subțire de seleniu. O sarcină electrică poate fi depusă uniform pe stratul de seleniu. Dacă placa este apoi plasată într-o cutie rezistentă la lumină, în care se introduce un nor de pulbere căruia i s-a dat o sarcină electrică de polaritate opusă celei a plăcii, pulberea va fi atrasă de placă și se va depune uniform pe aceasta.

Dacă o placă proaspăt încărcată este expusă la raze X, sarcina se va scurge de pe seleniu pe placa metalică aflată imediat în spate. Cantitatea de sarcină care se scurge este legată de expunerea la razele X incidente, astfel încât modelul de sarcină rezultat pe placa xerografică poate fi considerat ca fiind analog cu imaginea latentă a unei expuneri fotografice. Dezvoltarea se realizează prin plasarea plăcii într-un nor de pulbere încărcată. Pulberea, care poate fi albă (CaCo3) sau albastru deschis (material plastic), se va depune pe placă în funcție de sarcina rămasă. Distribuția pulberii, atunci când este iluminată cu lumină oblică, oferă o imagine clară și precisă a câmpului de raze X incident. Aceasta poate fi fotografiată sau transferată pe o bază de hârtie permanentă. Placa sensibilă poate fi apoi curățată și reutilizată.

Superficial, produsele finale, adică imaginea radiografiei convenționale și cea a xeroradiografiei, par destul de asemănătoare. Există, totuși, diferențe majore și anumite caracteristici specifice care fac ca xeroradiografia să fie deosebit de potrivită pentru mamografie. Cea mai semnificativă diferență constă în faptul că, deși imaginea generală este una cu contrast scăzut, pot fi observate variații foarte mici ale absorbției radiațiilor, deoarece procesul xeroradiografic accentuează marginile țesuturilor adiacente cu absorbție diferită sau ale discontinuităților tisulare. Acest fenomen, care este asociat cu o respingere electrostatică caracteristică a pulberii, are ca rezultat o scădere sau o absență a pulberii pe placă acolo unde există disimilitudini în densitatea de sarcină. Acest „efect de margine” este ușor de observat, deoarece pulberea are tendința de a se grupa la limitele distribuțiilor de sarcină diferite. Chiar dacă variațiile de absorbție tisulară pot fi ușoare, această exagerare a marginilor produce o imagine de tip basorelief care evidențiază diferențele în structurile tisulare. O altă caracteristică care distinge xerografia de radiografia convențională este faptul că diferențele mari de expunere nu determină diferențe mari în ceea ce privește cantitatea de pulbere depusă. Astfel, este mai puțin probabil ca supraexpunerea sau subexpunerea să producă plăci nediagnostice.

.