Studiile de legare au sugerat inițial că agonistul muscarinic, xanomeline, era un agonist selectiv de subtip al receptorilor muscarinici M(1) și un nou tratament potențial pentru boala Alzheimer. Cu toate acestea, studiile funcționale ulterioare in vitro și in vivo sugerează că acest compus este probabil mai bine descris ca fiind un agonist selectiv al receptorilor muscarinici M(1)/M(4) de subtip. S-a afirmat că acest profil de selectivitate de subtip explică efectele secundare colinomimetice clasice limitate, în special cele gastrointestinale, observate cu xanomeline la animale. Cu toate acestea, atât la voluntarii sănătoși, cât și la pacienții cu Alzheimer, multe dintre aceste reacții adverse au fost raportate pentru xanomelină, iar la populația de pacienți acest lucru a condus la o rată de întrerupere a tratamentului de >50%. În mod clar, studiile preclinice nu au putut prezice acest profil advers al xanomelinei, iar acest lucru sugerează fie că xanomeline nu este atât de selectivă din punct de vedere al subtipului pe cât au prezis cercetările preclinice, fie că există diferențe între oameni și animale în ceea ce privește receptorii muscarinici. Cu toate acestea, la pacienții cu Alzheimer, xanomeline ameliorează în mod dependent de doză aspecte ale tulburărilor comportamentale și ale comportamentului social, inclusiv reducerea halucinațiilor, a agitației, a delirului, a izbucnirilor vocale și a suspiciunii. Efectele asupra cogniției nu sunt la fel de robuste și sunt observate în principal la cele mai mari doze testate. Aceste efecte la pacienții cu Alzheimer au impulsionat sugestia că agoniștii muscarinici au potențiale efecte antipsihotice. Prezenta recenzie evaluează profilul antipsihotic al xanomelinei în cadrul studiilor clinice limitate cu agenți colinergici la om și al cercetărilor preclinice asupra xanomelinei cu ajutorul diferitelor modele utilizate în mod obișnuit pentru evaluarea noilor medicamente antipsihotice. În general, xanomeline are un profil asemănător cu cel antipsihotic în diverse modele de psihoză dopaminergică, iar acest lucru este în concordanță cu interacțiunile cunoscute între sistemele colinergic și dopaminergic din creier. Mai mult, datele actuale sugerează că acțiunile xanomelinei la nivelul subtipului de receptor muscarinic M(4) ar putea media efectele sale antidopaminergice. Deosebit de intrigante sunt studiile care arată că xanomelina, chiar și după administrarea acută, inhibă în mod selectiv declanșarea celulelor dopaminergice mezolimbice în raport cu corpurile celulare dopaminergice care se proiectează spre striatum. Aceste date sugerează că xanomeline ar avea un debut de acțiune mai rapid în comparație cu antipsihoticele actuale și nu ar induce efecte secundare extrapiramidale. În ansamblu, datele preclinice sunt promițătoare pentru un profil de tip antipsihotic. Dacă într-o nouă formulare (de exemplu, transdermică) xanomeline are mai puține efecte adverse, acest medicament ar putea fi valoros în tratamentul pacienților cu psihoză.