‘… Și a construit acolo un altar Domnului și a strigat în numele Domnului’ (Geneza 12:8)

Abraham este primul evreu, fondatorul națiunii evreiești și deschizătorul de drumuri care a creat religia evreiască. De la această porțiune din capitolul 12 al Cărții Genezei și până la ultimul cuvânt al Cărții Deuteronomului, descendenții israeliți ai lui Avraam sunt principalii subiecți ai Bibliei.

În mod fascinant, Dumnezeu îi poruncește lui Avraam să-și părăsească țara, locul de naștere și casa tatălui său pentru a călători în țara necunoscută a Canaanului (Israel), fără nicio prezentare a personalității lui Avraam sau a legăturii sale anterioare cu Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu îl alege pe Avraam ca progenitor sau patriarh al „unei mari națiuni care va deveni o binecuvântare pentru toate familiile pământului”, fără nicio mențiune despre vrednicia lui Avraam.

Acest lucru este foarte diferit de porunca pe care Dumnezeu i-o dă lui Noe de a construi o arcă, care vine după ce Biblia ne-a informat deja că Noe „era un om neprihănit, întreg la minte în generația sa. Noe a umblat cu Dumnezeu” (Gen. 6:9). De asemenea, contrastează cu însărcinarea dată de Dumnezeu lui Moise de a conduce poporul Său în Cartea Exodului, care vine după ce Moise a părăsit palatul faraonului pentru a empatiza cu frații săi evrei și și-a pus viața în pericol ucigându-l pe șeful egiptean care îl bătea pe un sclav evreu.

Atunci de ce l-a ales Dumnezeu pe Avraam? Maimonide este aparent lovit de această întrebare. Abordarea sa este parafrazată într-un celebru schimb de replici. Antisemitul britanic William Norman Ewer a scris: „Ce ciudat din partea lui Dumnezeu să-i aleagă pe evrei!”, la care poetul american Ogden Nash a răspuns: „Nu a fost ciudat; evreii l-au ales pe Dumnezeu.”

Abraham l-a ales pe Dumnezeu. Maimonide susține că Avraam l-a găsit pe Dumnezeu prin propria sa putere de rațiune.

„După ce acest om puternic a fost înțărcat, a început să exploreze și să gândească. Deși era un copil, el a început să gândească ziua și noaptea, întrebându-se”, până când, ca urmare a propriei sale înțelegeri corecte, a ajuns la adevăr (Legile idolatriei, Capitolul 1, Halacha 3).

Din perspectiva lui Maimonide, nu este vorba doar de faptul că Avraam a înțeles că trebuie să existe o Putere mai presus de toate puterile, un Domn mai presus de toți domnii care este Stăpânul Universului și, prin urmare, a schimbat păgânismul cu monoteismul. Avraam a înțeles că această Unitate din spatele diversității aparente care umple lumea este o forță etică și morală care insistă asupra dreptății și compasiunii; Avraam a știut că nu este suficient să fii monoteist, ci că este necesar să fii un monoteist etic. Biblia însăși ne spune acest lucru: „Pentru că l-am cunoscut pe Avraam, pentru că el poruncește copiilor săi și casei sale după el să respecte calea Domnului, să facă dreptate din compasiune și dreptate morală.”

După ce Avraam a descoperit acest mare adevăr, acesta nu i-a dat pace. El a construit continuu altare și i-a chemat pe oameni să îl accepte pe Dumnezeul său etic. Este important să observăm că pe niciunul dintre altarele consemnate în porțiunea noastră Avraam nu prezintă o jertfă, un sacrificiu lui Dumnezeu; el mai degrabă îi cheamă pe indivizi să i se alăture în credința sa și în acțiunile sale etice. Maimonide continuă în descrierea misiunii lui Avraam: „Odată ce Avraam a recunoscut și a înțeles Dumnezeul etic, el a început să le spună idolatrilor că nu urmăresc adevărata cale; el a sfărâmat idolii lor și a informat poporul că se cuvine să slujească doar Dumnezeului lumii… el s-a ridicat în picioare și a strigat cu glas mare către întreaga lume că există un singur Dumnezeu în întregul univers și că doar pe El trebuie să-l slujească. Se plimba, striga și aduna oameni din oraș în oraș și din regat în regat până când a ajuns în țara Canaan și a strigat acolo în numele Domnului universului. Oamenii se strângeau în jurul lui și îi puneau întrebări, iar el îi învăța pe fiecare dintre ei în funcție de cunoștințele fiecăruia, până când îi aducea pe calea adevărului…” Comentariul Kesef Mishne la Maimonide face precizarea că Shem și Eber – deși mari indivizi care au fost și ei apropiați de Dumnezeu și care, potrivit Midrașului, au înființat o mare yeshiva în care Isaac a mers să studieze imediat după akeda (legare) – nu au fost aleși să fie primii evrei tocmai pentru că au învățat despre Dumnezeu doar celor care veneau să studieze în yeshiva lor; ei erau rashei yeshiva (șefi de yeshiva), în timp ce Avraam a fost un rabin – un lucrător de informare în stilul Chabad și Ohr Torah Stone.

Aceasta este ceea ce vrea să spună Biblia atunci când vorbește despre „sufletele pe care Avraam și Sara le-au făcut în Haran” (Gen. 12:5). Midrașul explică faptul că Avraam i-a convertit pe bărbați și Sara le-a convertit pe femei. Maimonide statuează în continuare că porunca de a-L iubi pe Dumnezeu include „a-L face pe Dumnezeu iubit de toate popoarele pământului” (Cartea poruncilor, 5) și insistă că evreii trebuie chiar să-i constrângă pe neamuri să accepte cele șapte legi ale moralității (Legile regilor, 8:10). Nu ni se poruncește în niciun fel să convertim în mod activ neamurile la iudaism; dar se pare că, cel puțin conform lui Maimonide, ni se poruncește să convertim lumea la monoteismul etic.
Scriitorul este fondatorul și cancelarul colegiilor și programelor pentru absolvenți Ohr Torah Stone și rabinul șef al Efrat.