Mișcarea de psihologie umanistă, înființată oficial în 1962, a căutat să abordeze probleme ample de identitate, expresie, semnificație și dezvoltare individuală care fuseseră în mare măsură neglijate de instituțiile culturale americane postbelice, în general, și de disciplina psihologiei, în special. Propunând o definiție a sănătății mintale care mergea dincolo de simpla absență a bolii și criticând dorința americană de a cuantifica în mod reductiv chiar și natura existenței umane, psihologii umaniști, inclusiv fondatorii Abraham Maslow, Gordon Allport, Rollo May și Carl Rogers, au oferit o teorie holistică a sinelui, orientată spre creștere. Aceștia au încercat, de asemenea, să formuleze metode științifice care să fie capabile să trateze în mod adecvat, mai degrabă decât să facă abstracție de complexitatea și subiectivitatea individului. Psihologii umaniști s-au inspirat din lucrările lui William James și din abordarea sintetică a sinelui și a psihicului pe care acesta a descris-o drept „empirism radical”, în încercarea de a construi pe baza mișcărilor psihologice americane dominante, și anume psihanaliza și behaviorismul, pe care le percepeau ca oferind perspective valoroase, deși incomplete, asupra psihologiei umane. În elaborarea metodelor umaniste, ei au încorporat, de asemenea, filozofii vest-europene ale holismului, inclusiv fenomenologia, existențialismul și Gestalt. Mișcarea pe care au înființat-o a produs schimbări durabile în psihologia americană și în cultura americană, deși, în cea mai mare parte, nu în modul în care și-au imaginat fondatorii. La sfârșitul anilor 1960 și la începutul și mijlocul anilor 1970, psihologia umanistă a furnizat o mare parte din vocabularul și multe dintre tehnicile mișcării pentru potențialul uman, ale grupurilor de eliberare a femeilor și ale consumatorilor de psihedelice. De asemenea, a pus bazele abordărilor centrate pe persoană care s-au dezvoltat în psihoterapie, asistență socială, consiliere pastorală și psihologie academică

.