De ce este viața atât de scurtă? Vârsta medie a femeilor este de 83 de ani, iar a bărbaților de 79 de ani și s-ar putea să vi se pară destul de bună. La începutul vieții ni se pare o perioadă lungă, dar când îmbătrânim începe să ni se pară foarte scurtă. De ce?

Ei bine, în primii ani suntem aproape inconștienți. Noi doar suntem, răspundem la stimuli în funcție de temperamentul nostru înnăscut și de alte caracteristici, și puțin altceva. Și nu știm că există ceva care se numește moarte și, prin urmare, suntem nemuritori.

Apoi creștem și devenim adolescenți și suntem hrăniți treptat cu ideea că suntem ceva, frumoși, buni, intensivi, obraznici, deștepți și proști și tot ce ne mai trece prin cap. Și apoi, dintr-o dată, suntem toate acestea și mult mai mult. Și, deși am auzit despre moarte sau am pierdut pe cineva apropiat, aceasta se aplică de obicei la alte persoane decât noi înșine. Suntem încă nemuritori.

Ne transformăm în adolescenți cu hormoni furioși, trebuie să ne luptăm cu mediul înconjurător, cu noi înșine și cu ideile care ne-au fost date și care nu ni se potrivesc, iar anii trec și nimic altceva nu mai este important. Bătrâni sunt toți cei care au mai mult de 20 de ani și toți sunt cu un picior în mormânt. Noi suntem încă nemuritori.

Apoi trecem de adolescență și devenim „înțelepți”, mergem la facultate, la muncă, la închisoare, avem soții, copii, fericire și tristețe și nimic altceva nu mai este important, avem destule de făcut. Suntem muritori, dar sperăm că vom trăi suficient de mult pentru ca copiii noștri să ajungă la vârsta adultă, orice ar însemna asta. Și așa mai departe, până când într-o zi devenim de vârstă mijlocie, apoi începem procesul de sprijin pentru copiii noștri. Îi ajutăm să plece de acasă și să se descurce singuri, în cele din urmă.

Îi sprijinim primii lor pași, și poate puțin mai departe, iar apoi devenim brusc persoane în vârstă și în sfârșit avem timp să ne privim pe noi înșine și să existăm pentru noi și nimic altceva. Dar mulți oameni se tem de ceea ce văd și creează ceva nou pentru a-i plasa pe copiii care încep acum călătoria lor în lume să repete același proces.

Ne putem crea cu ușurință importanță, înșelăciune în spatele căreia să ne ascundem

Mulți oameni nu intră niciodată în contact cu ei înșiși, indiferent cât de bătrâni și „înțelepți” devin. Chiar dacă singurul lucru care le rămâne este să stea singuri într-un azil de bătrâni. Dar sunt unii care se opresc și se întreabă: iată-mă, ce să fac cu el?

Credeți-mă, așa se întâmplă. Știu sigur, prin propria mea experiență, am fost copil, adolescent, adolescentă, femeie muncitoare, căsătorită cu copii, foarte importantă și un susținător pentru a-mi aduce copiii pe lume ca să poată repeta toate prostiile.

Și acum stau în pielea celor care se întreabă, iată-mă aici și ce să fac cu ea? Dacă muncesc până la pensie, mai am 5 ani de muncă. Mai am 10 ani buni în total, dacă trăiesc atât de mult. Sunt de fapt doar zece ani buni, pentru că după 70 de ani vor apărea viitoarele probleme ale bătrâneții, vom decădea la trup și poate și la minte.

Dacă folosim statisticile, acum îmi mai rămân 21 de ani și 4 dintre ei ca văduvă. Iar dacă mă uit la genele moștenite aș putea să mai am 30 de ani și 10 dintre ei în azil de bătrâni și o parte ca văduvă.

Acum știm de ce viața este atât de scurtă. Este de fapt doar 20-30 de ani.

Și ce voi face cu ei? Ei bine, îi voi trăi pe toți, fiecare clipă, cu mine, pentru mine și pentru nimeni altcineva. Ultima mea suflare în această lume va fi cel mai remarcabil moment al vieții mele. Acesta, ca și toate celelalte momente, nu se va repeta niciodată. Din acel moment se va sfârși totul, atât eu, cât și tot ceea ce reprezint. Cine spune că viața nu este uimitoare, absolut remarcabilă și că existența noastră este cea mai mare minune dintre toate?

Minunat.

.