Nashville a fost o luptă. M-am mutat acolo în 1960, cam în momentul în care am împlinit 27 de ani. Eram la fel de falit ca cele zece porunci. Ca și cântăreț, aveam un stil, dar nu tuturor le plăcea acel stil. Nici nu eram un chitarist grozav. Totuși, când m-am uitat la ceea ce scriam, am văzut ceva ce îmi plăcea cu adevărat. Nu exista niciun motiv pentru care să nu pot concura în arena în care lucrau cei mai buni scriitori.

Dar nu știam ce să fac sau unde să mă duc și nu aveam suficienți bani decât pentru o noapte la un hotel de doi bani. A doua zi de dimineață, mă aflam într-o cafenea când cine să intre decât Billy Walker, amicul meu din Texas. Billy și soția lui m-au lăsat să stau în casa lor timp de trei luni. Billy m-a dus la toate studiourile și mi-a făcut cunoștință cu toți producătorii. Dar nimeni nu a cumpărat nimic.

Câțiva oameni căutau vânzători de enciclopedii. Așa că eram acolo, mergând din casă în casă, băgându-mi piciorul în uși înainte ca acestea să se închidă. Inima mi-a fost încălzită de sosirea soției mele, Martha, și a copiilor, care rămăseseră la părinții ei în Waco. Dar căldura nu a durat prea mult. Tot ce ne puteam permite era o rulotă mică și urâtă care se afla între o parcare de mașini de ocazie și un cimitir. Chiria era de 25 de dolari pe săptămână. Comisioanele vânzătorului meu nu erau nici pe departe atât de mari. Martha și-a găsit o slujbă de chelneriță și ne-a ținut pe linia de plutire. Eram recunoscător pentru această femeie muncitoare, dar mă simțeam și umilit.

Am început să umblu la Tootsie’s Orchid Lounge. Cu cât beam mai mult, cu atât mai mult cădeam în adâncurile disperării și geloziei. Chiar dacă aș putea pleca cu o femeie de bunăvoie, nu puteam suporta ideea ca Martha să fie cu un alt bărbat. Spre lauda ei, nu mi-a suportat ipocrizia, dar certurile noastre erau brutale: o dată, mi-a mușcat degetul arătător până la os. Îmi făceam griji cu privire la efectele pe care le-ar fi avut asupra cântării mele la chitară.

Martha știa cum să mă rănească, și viceversa. După o bătălie crâncenă, ea fugea și mă lăsa cu copiii pentru câteva zile, sau eu îi făceam același lucru. Când un front rece a lovit Nashville în acea iarnă, m-am așezat la barul de la Tootsie’s și am privit pe fereastră, privind zăpada în derivă, simțindu-mă cât se poate de josnic. Poți paria că băusem cantități mari de whisky, vin și bere. Nu mai eram în deplinătatea facultăților mintale. M-am ridicat de la bar și am ieșit în frig, îmbrăcat doar cu o geacă de blugi. Orașul era liniștit. Nimeni pe stradă, în afară de mine. O pace ciudată m-a cuprins în timp ce am mers în mijlocul străzii, unde – nu mă întrebați de ce – am decis să mă întind și să mă odihnesc. Chiar atunci și acolo, m-am întins pe spate, cu ochii larg deschiși, privind fulgii de zăpadă cum îmi cad pe cap.

M-am gândit la posibilitatea ca o mașină să se rostogolească peste mine. Cred că trebuie să fi fost în regulă cu asta, pentru că, timp de cel puțin 10 minute, nu m-am mișcat. Nu pot să vă spun că încercam să mă sinucid, pentru că nu o făceam. În acele zile, de obicei aveam un pistol în bagaj. Dacă aș fi fost interesat să pun capăt la toate, aș fi putut să mă împușc în cap. Era doar o chestiune de a mă întinde în mijlocul străzii într-o noapte înzăpezită. Aș fi putut să scriu un cântec despre asta, dar nu am făcut-o.

Lumea a luat o întorsătură, așa cum o va face întotdeauna, și o săptămână mai târziu eram din nou la Tootsie’s. Mi-am adus chitara și am întâmpinat ceea ce compozitorii numesc un pulling: este momentul în care ne scoatem cântecele și le cântăm unul pentru celălalt. Atmosfera era un amestec de competiție prietenoasă și sprijin frățesc. Printre compozitori se numărau tipi ca Hank Cochran, Harlan Howard, Mel Tillis și Roger Miller. M-am simțit norocos să fiu în compania lor. Hank, care vindea cântece, m-a tratat ca pe un învingător. „Vei face bani din asta, Willie”, a spus el. „Ești prea bun ca să nu o faci.”

Mi-a povestit despre o firmă de editare muzicală, iar câteva zile mai târziu m-a dus cu mașina să cânt cântecele mele pentru șeful ei, Hal Smith. Am scos cele mai bune piese ale mele – Night Life, Crazy, Funny How Time Slips Away. „Sună bine”, a fost tot ce a spus Smith. „Lasă-mă să te sun eu mai târziu.”

Nu au trecut 24 de ore până când Hank s-a întors în parcul de rulote. „Ești angajat”, a spus el. „Ce zici de 50 de dolari pe săptămână?” Sună grozav. Prima mea slujbă ca și compozitor profesionist. Salariul însemna că ne puteam muta într-un loc decent.

Un program de la nouă la cinci în care singura mea treabă era să scriu cântece părea ciudat. Întotdeauna am scris din mers, în timp ce conduceam mașina în mijlocul nopții, în timp ce plimbam câinele în mijlocul dimineții, în timp ce visam cu ochii deschiși la nimic anume. Cântecele veneau când veneau. Mi-am dat seama că aceasta era creativitate la cerere. Primele câteva zile m-au găsit puțin neliniștit. Aveam chitara mea, un creion și un caiet alb. Hank putea să arunce o idee, sperând că va stârni ceva. Când nu funcționa, îmi spunea o glumă, sperând că asta va duce la un fel de cântec. Nu a fost așa.

Într-o după-amiază a spus: „O să dau câteva telefoane. Lucrează la ceva de unul singur”. Să lucrez la ce? Aveam mintea goală. Tot ce puteam face era să mă uit în jur și să spun: „Bună ziua, pereți”. Probabil că a fost un mod stupid de a începe un cântec, dar ce naiba? Era mai bine decât nimic. Și dacă puteam vorbi cu pereții, cu siguranță puteam vorbi și cu fereastra. „Bună, fereastră. Văd că ești încă aici. Nu te simți singur de când a dispărut dragul nostru?” Dar tavanul? „Bună, tavan. O să mă uit la tine o vreme. Știi că nu pot dormi așa că nu vrei să mă suporți o vreme?”

Până când Hank s-a întors, am găsit o mică armonie care să ducă versurile. „Am venit cu ceva destul de prostesc”, am spus, „dar poate că merită ascultat.” Hank a ascultat și a spus: „Merită o nenorocită de avere”. Willie, prietene, tocmai ai scris un hit.” În 1961, Hello Walls a ajuns pe primul loc în topurile country și s-a vândut în două milioane de exemplare. Atunci lumea mea s-a întors cu susul în jos.”

– Acesta este un extras editat din volumul My Life: It’s A Long Story, de Willie Nelson, este publicat de Sphere pe 21 mai, la prețul de 20 de lire sterline. Pentru a comanda un exemplar la prețul de 16 lire sterline, sunați la 0330 333 6846 sau accesați bookshop.theguardian.com.

{{#ticker}}

{{{topLeft}}

{{bottomLeft}}

{{topRight}}

{{bottomRight}}

.

{{#goalExceededMarkerPercentage}}

{{/goalExceededMarkerPercentage}}

{{/ticker}}

{{heading}}

{{#paragraphs}}

{{.}}}

{{/paragrafe}}{{{highlightedText}}

{{#cta}}{{text}}{{/cta}}

Amintește-mi în luna mai

Vom ține legătura pentru a vă reaminti să contribuiți. Așteptați un mesaj în căsuța dvs. poștală în mai 2021. Dacă aveți întrebări legate de contribuție, vă rugăm să ne contactați.

Subiecte

• Willie Nelson

• Country
• extracte

• Share on Facebook

.

• Share on Twitter
• Share via Email
• Share on LinkedIn
• Share on Pinterest
• Share on WhatsApp
• Share on Messenger

.