27De la crearea sa, Secretariatul s-a străduit să stabilească legături cu organizațiile neguvernamentale pentru a lărgi sfera de influență a Organizației. De fapt, OIM consideră ONG-urile, altele decât sindicatele și organismele patronale, ca fiind aliați potențiali, deoarece poate beneficia de expertiza acestora, de activitățile lor de constatare a faptelor și de capacitatea lor de a mobiliza opinia publică și de a sensibiliza publicul. Dar, întrucât prerogativele lor formale sunt foarte limitate, influența ONG-urilor poate fi considerată mai degrabă nesemnificativă (Salah-Bey, 1963, 67). Potrivit lui Georg Nolte și Sergey Lagodinsky (2004, 339), „OIM acordă ONG-urilor drepturi de participare pasivă”. Este posibil ca acești autori să nu ia suficient în considerare diversitatea ONG-urilor prezente în cadrul OIM, dar este adevărat că aceste organizații sunt uneori lobbyiști eficienți, iar alteori figuranți sau simpli spectatori ai deciziilor luate de membri. De fapt, ONG-urile nu au schimbat în mod radical raportul de forțe în procesul de negociere și adoptare a Convenției privind lucrătorii casnici, de exemplu.

28Rezistența normei tripartite în domeniul luării efective a deciziilor este, așadar, un dat. Pentru a reflecta atitudinile atât ale membrilor angajatori, cât și ale lucrătorilor, Georg Nolte și Sergey Lagodinsky (2004, 325) vorbesc despre o „luptă pentru poziții” în cadrul OIM. Dar această analiză este incompletă. Acești membri ocupă, desigur, o poziție importantă în cadrul OIM pe care doresc să o păstreze. Dar, dincolo de aceasta, ei se tem – la fel ca și guvernele, într-o anumită măsură – că ar putea destabiliza structura de negociere colectivă în ansamblul ei. Relația dintre mandanții tripartiți și ONG-uri este o problemă recurentă, după cum reiese din rezoluția din 2002 a CIT privind tripartismul și dialogul social, care vizează tocmai încadrarea relațiilor cu societatea civilă (Baccaro și Mele, 2012). Cu toate acestea, dezbaterile privind rolul ONG-urilor evidențiază, de asemenea, o problemă mai fundamentală: redefinirea atât a domeniului de aplicare, cât și a scopului dialogului social în prezent. Reprezentanții sindicatelor și ai angajatorilor se tem, în special, că o mai mare integrare a ONG-urilor în structura OIM ar putea duce la instituționalizarea unor forme de muncă considerate dăunătoare pentru lucrători (de aici și provocarea cu care se confruntă atât ei, cât și OIM în general: formalizarea informalului). La rândul său, grupul lucrătorilor (și, într-o măsură mai mică, grupul angajatorilor) se străduiește să se asigure că reprezentativitatea sa nu este pusă sub semnul întrebării (Louis, 2016b, 194-201).

Concluzie

29În acest capitol, am explorat, dintr-o perspectivă socio-istorică, legăturile care unesc reprezentativitatea și puterea de decizie în cadrul OIM. Pornind de la lucrările lui Robert Cox, am arătat caracterul durabil al concentrării puterii decizionale în anumite foruri – în special în cadrul Consiliului de administrație – și al monopolizării acesteia de către anumiți participanți statali și non-statali. Dar am evidențiat, de asemenea, capacitatea logicii tripartite caracteristice OIM de a perturba mecanismul tradițional de echilibru al puterii.
Reprezentarea este considerată atât de profesioniști, cât și de cadrele universitare ca fiind o condiție necesară pentru participarea la procesul decizional, dar nu este suficientă în sine. În special, ea nu este un instrument pentru a rezista anumitor forme de marginalizare – inclusiv marginalizarea țărilor în curs de dezvoltare – în ciuda reechilibrării semnificative care a avut loc începând cu anii 1980 și 1990. În plus, am identificat, fără a le explora însă, alte modalități de exercitare a influenței în cadrul OIM, inclusiv expertiza și, mai general, cunoștințele. Reprezentarea, așadar, nu este singurul factor determinant al puterii de decizie. Pentru a o studia, este esențial să analizăm practicile reprezentanților, practici care uneori diferă de prevederile formale ale textelor oficiale. Astfel, am arătat că reprezentarea este, în cadrul unei organizații, un proces în mișcare; ea evoluează în funcție de mobilizările participanților, fie că aceștia se exprimă într-un mod deschis critic sau mai cooperant, prin contribuții materiale sau, ca în cazul ONG-urilor, prin capacitatea lor de a-și demonstra valoarea adăugată în timpul negocierilor

.