Ei spun că a face nedreptate este, prin natură, un bine; a suferi nedreptate, un rău; dar că răul este mai mare decât binele.Și astfel, când oamenii au făcut și au suferit nedreptate și au avut experiența ambelor, nefiind capabili să evite una și să o obțină pe cealaltă, ei se gândesc că ar fi mai bine să se înțeleagă între ei să nu aibă nici una, nici alta; de aceea apar legile și pactele reciproce; și ceea ce este ordonat prin lege este numit de ei drept și corect.Ei afirmă că aceasta este originea și natura dreptății; ea este un mijloc sau un compromis, între cel mai bun dintre toate, care este de a face nedreptate și de a nu fi pedepsit, și cel mai rău dintre toate, care este de a suferi nedreptatea fără a putea riposta; iar dreptatea, aflându-se la un punct intermediar între cele două, este tolerată nu ca un bine, ci ca răul cel mai mic, și este onorată din cauza incapacității oamenilor de a face nedreptate.Pentru că nici un om demn de a fi numit om nu s-ar supune vreodată unui astfel de acord dacă ar fi capabil să se împotrivească; ar fi nebun dacă ar face-o.Așa se spune, Socrate, despre natura și originea justiției.

Acum, faptul că cei care practică dreptatea o fac involuntar și pentru că nu au puterea de a fi nedrepți va apărea cel mai bine dacă ne imaginăm ceva de acest fel: după ce am dat atât celor drepți, cât și celor nedrepți puterea de a face ce vor, să privim și să vedem încotro îi va duce dorința; atunci vom descoperi în realitate că omul drept și cel nedrept merg pe același drum, urmându-și interesul, pe care toate naturile îl consideră a fi binele lor, și sunt deviate pe calea dreptății doar de forța legii.Libertatea pe care o presupunem le poate fi acordată cel mai complet sub forma unei puteri cum se spune că ar fi avut-o Gyges, strămoșul lui Croesus Lydianul.Potrivit tradiției, Gyges era un păstor în slujba regelui Lidiei; a fost o mare furtună și un cutremur a făcut o deschizătură în pământ în locul în care își păștea turma.Uimit de priveliște, el a coborât în deschizătură, unde, printre alte minuni, a văzut un cal de aramă gol, cu uși, la care, aplecându-se și uitându-se înăuntru, a văzut un cadavru de statură, după cum i s-a părut, mai mult decât umană, care nu avea pe el decât un inel de aur; acesta l-a luat de pe degetul mortului și s-a înălțat din nou.Păstorii se întruneau, conform obiceiului, pentru a-i trimite regelui raportul lunar despre turme; în adunarea lor a intrat el având inelul pe deget și, în timp ce stătea în mijlocul lor, s-a întâmplat să învârtă colierul inelului în interiorul mâinii sale, moment în care instantaneu a devenit invizibil pentru ceilalți și au început să vorbească despre el ca și cum nu ar mai fi fost de față.El a fost uimit de acest lucru și, atingând din nou inelul, a întors colierul spre exterior și a reapărut; a făcut mai multe încercări cu inelul, dar întotdeauna cu același rezultat – când întorcea colierul spre interior devenea invizibil, iar când îl întorcea spre exterior reaparea. După care a reușit să fie ales unul dintre mesagerii trimiși la curte;de îndată ce a ajuns, a sedus-o pe regină și, cu ajutorul ei, a conspirat împotriva regelui, l-a ucis și a pus mâna pe regat.Să presupunem acum că ar exista două astfel de inele magice și că cei drepți și-ar pune unul dintre ele, iar cei nedrepți, pe celălalt.Nici un om nu poate fi imaginat ca fiind de o natură atât de fermă, încât să rămână ferm în justiție.Nici un om nu și-ar ține mâinile departe de ceea ce nu-i aparține, când ar putea să ia în siguranță ceea ce vrea din piață, sau să intre în case și să se culce cu oricine după bunul său plac, sau să ucidă sau să elibereze din închisoare pe cine vrea, și în toate privințele să fie ca un Dumnezeu printre oameni.Atunci acțiunile celor drepți ar fi la fel ca și acțiunile celor nedrepți; amândoi ar ajunge în cele din urmă la același punct. Și acest lucru putem afirma cu adevărat că este o mare dovadă că un om este drept, nu de bunăvoie sau pentru că el crede că dreptatea este un bine pentru el în mod individual, ci din necesitate, pentru că acolo unde cineva crede că poate fi nedrept în siguranță, acolo este nedrept. Căci toți oamenii cred în adâncul inimii lor că nedreptatea este mult mai profitabilă pentru individ decât dreptatea, iar cel care argumentează așa cum am presupus, va spune că au dreptate.Dacă v-ați putea imagina pe cineva care ar obține această putere de a deveni invizibil și de a nu face niciodată vreun rău sau de a nu atinge ceea ce este al altuia, ar fi considerat de către cei care îl privesc ca fiind un idiot nenorocit, deși aceștia l-ar lăuda unii în fața altora și ar păstra aparențele unii față de alții de teamă că și ei ar putea suferi o nedreptate.Destul cu asta.

Acum, dacă vrem să ne formăm o judecată reală a vieții celor drepți și a celor nedrepți,trebuie să-i izolăm; nu există altă cale; și cum se poate realiza această izolare? Răspund eu: Omul nedrept să fie în întregime nedrept,iar omul drept să fie în întregime drept; nimic nu trebuie să fie luat de la niciunul dintre ei, și amândoi trebuie să fie perfect pregătiți pentru lucrarea vieților lor respective. În primul rând, nedreptul să fie asemenea altor maeștri deosebiți ai meseriei; asemenea pilotului sau medicului iscusit,care își cunoaște intuitiv propriile puteri și se menține în limitele lor,și care, dacă eșuează în vreun punct, este capabil să-și revină.Așadar, nedreptul să facă încercările sale nedrepte în mod corect,și să stea ascuns dacă vrea să fie mare în nedreptatea sa (cel care este descoperit nu este nimeni): căci cea mai înaltă întindere a nedreptății este:să fii considerat drept când nu ești. De aceea spun că în omul perfect nedrept trebuie să presupunem cea mai perfectă nedreptate;nu trebuie să existe nici o deducere, ci trebuie să lăsăm ca el, deși săvârșește cele mai nedrepte fapte, să fi dobândit cea mai mare reputație de dreptate.Dacă a făcut un pas greșit, trebuie să fie capabil să-și revină;trebuie să fie unul care poate vorbi cu efect, dacă vreuna dintre faptele sale iese la iveală, și care poate să se impună acolo unde este nevoie de forță – curajul și forța sa, precum și stăpânirea banilor și a prietenilor.Iar alături de el să punem omul drept în noblețea și simplitatea sa, dorind, așa cum spune Eschil, să fie și nu să pară bun.Nu trebuie să pară, pentru că, dacă pare a fi drept, va fi privit și răsplătit, și atunci nu vom ști dacă este drept de dragul dreptății sau de dragul onorurilor și al răsplăților;de aceea, să fie îmbrăcat numai în dreptate și să nu aibă nici un alt înveliș;și să fie imaginat într-o stare de viață opusă celei dintâi.Să fie cel mai bun dintre oameni și să fie considerat cel mai rău;atunci va fi fost pus la încercare și vom vedea dacă va fi afectat de teama de infamie și de consecințele ei.Și să continue așa până în ceasul morții; să fie drept și să pară că este nedrept. Când amândoi vor fi ajuns la cea mai extremă extremă,unul de dreptate și celălalt de nedreptate, să se judece care dintre ei este cel mai fericit dintre cei doi.

.