În urmă cu zece ani, într-o conferință TED, economistul Paul Romer a introdus conceptul de charter cities, municipalități nou create, guvernate de o altă națiune decât cea în care se află granițele sale. Scriind în City Journal, Romer și Brandon Fuller au descris modul în care ar fi înființate orașele charter: „O țară gazdă ar oferi terenuri; o țară sursă ar oferi rezidenți; iar o țară garant ar oferi asigurarea că statutul noului oraș va fi respectat și aplicat.” Aceste orașe, susținea teoria, ar putea servi drept modele de bună guvernare și de creare de bogăție pentru țările gazdă, adesea prost conduse.

Ideea inovatoare avea perspective promițătoare. Romer a creat o organizație nonprofit și a lucrat cu Madagascar și Honduras pentru a o promova, dar s-a lovit curând de opoziția politică locală. Proiectele charter-city s-au împotmolit, iar Romer a mers mai departe, conducând Institutul Marron al Universității din New York, devenind economistul-șef al Băncii Mondiale și obținând Premiul Nobel pentru economie. Orașele charter rămân o idee care nu a avut niciun succes. Cu toate acestea, nevoia pentru ceva asemănător nu a făcut decât să se intensifice.

La urma urmei, orașele adaugă 70 de milioane de noi locuitori anual, dar urbanizarea rapidă a dus la o productivitate anemică și la o dezvoltare economică limitată în regiuni precum Africa Subsahariană, care se confruntă cu o creștere fără industrializare. În numeroase orașe din țările în curs de dezvoltare, locuitorii din mediul urban au puține speranțe de a-și îmbunătăți substanțial viața. Luați în considerare Kinshasa, capitala Republicii Democratice Congo. Acesta este în prezent cel mai mare oraș francofon din lume, cu 12 milioane de locuitori; până în 2050, se estimează că populația sa va ajunge la 35 de milioane. Dar creșterea rapidă a orașului a mers în tandem cu infrastructura care se prăbușește, cu toate pericolele aferente – liniile de utilități căzute, de exemplu, pot electrifica bălțile, electrocutând uneori copiii. Se estimează că Khartoum, capitala Sudanului, va crește de la o populație actuală de 1,9 milioane de locuitori la 16 milioane până în 2050. Kabul, capitala și cel mai mare oraș din Afganistan, va crește de la 4,5 milioane la 17 milioane în aceeași perioadă. Această explozie demografică, fără oportunități economice corespunzătoare, prevestește un viitor cu mai multe mahalale, rate ridicate de mortalitate infantilă, o speranță de viață scăzută și un nivel limitat de alfabetizare în rândul locuitorilor aflați în suferință.

Scăderea oportunităților pentru populațiile urbane tinere va destabiliza și mai mult regiunile tulburi, iar emigrarea se va intensifica. Guvernele occidentale, în special în Europa, se luptă deja cu nivelurile actuale de imigrație din țările în curs de dezvoltare – ce se va întâmpla atunci când presiunile migranților vor crește?

În acest context, orașele charter merită o altă privire. Dar încredințarea unei țări cu venituri ridicate ca garant al unui oraș în curs de dezvoltare miroase a neocolonialism, așa cum au acuzat oponenții proiectului original al cartei. Instituirea orașelor charter în schimb ca parteneriate public-private, între dezvoltatorii de orașe și țările gazdă, ar putea obține rezultate mai bune – înființarea unei structuri de guvernanță care nu încalcă suveranitatea, dar care totuși acordă prioritate succesului economic și de guvernanță.

Orașele charter ar putea fi vârful de lance al unei a doua generații de zone economice speciale, zone care fac obiectul unor reglementări economice de stimulare a creșterii, diferite de cele din regiunile adiacente; astfel de zone au de obicei taxe mai mici, reglementări simplificate pentru afaceri și vămile accelerate, pentru a stimula dezvoltarea economică. Orașele charter duc conceptul de zone economice speciale un pas mai departe. În timp ce majoritatea zonelor sunt limitate în ceea ce privește dimensiunea și domeniul industrial, orașele charter ar produce o bază economică mai diversificată. Orașele cu cartă ar începe cu o tabula rasa în ceea ce privește dreptul comercial, ceea ce le-ar permite să adopte cele mai bune practici globale pentru a face afaceri. Acestea ar putea, de exemplu, să stabilească proceduri de înregistrare care să reducă timpul necesar pentru a începe o afacere la câteva minute.

Aceste reforme pot fi realizate în cadrul politic existent al majorității țărilor. Un oraș charter, înțeles în acest sens, ar rămâne supus constituției, tratatelor internaționale și legilor penale ale țării gazdă – jurisdicția specială s-ar aplica doar la dreptul comercial, ajutând orașul charter să atragă investiții străine, să creeze locuri de muncă și să genereze creștere economică. Cu toate acestea, orașele charter înfloritoare ar putea inspira reforme naționale, în același mod în care succesul dramatic al Hong Kong-ului și apoi al Shenzhen-ului a ajutat China să implementeze reforme orientate spre piață care au scos 800 de milioane de oameni din sărăcie.

Lecțiile din China sunt instructive. Cele două miracole gemene din Hong Kong și Shenzhen de pe continent arată cum deciziile de guvernanță la nivel de oraș pot declanșa creșterea economică. Shenzhen, de fapt, seamănă mai mult cu un oraș charter decât cu o zonă economică specială tipică. Jurisdicția sa este mult mai mare decât cea a majorității zonelor economice speciale. Reformele orașului au stimulat piețele de terenuri și de forță de muncă și au contribuit la aducerea pentru prima dată în China a investițiilor străine directe. Alte orașe din China au continuat să reproducă succesul orașului Shenzhen. În 1984, alte 14 orașe de coastă s-au deschis investițiilor străine directe. Până în 1988, au fost deschise și zonele de frontieră, râul Yangtze și zonele interioare. Strategia zonelor economice speciale, combinată cu urbanizarea, a contribuit la transformarea Chinei într-o putere economică.

Aplicarea unei astfel de abordări la orașele charter necesită parteneriate cu dezvoltatorii imobiliari. Multe țări cu venituri mici din prezent, în special din Africa, nu dispun de capacitatea statului, iar aducerea dezvoltatorilor permite sectorului privat să ofere capacitatea de construire a infrastructurii de care multe guverne nu dispun. Creșterea Chinei arată, de asemenea, importanța dezvoltării instituțiilor locale. Cu alte cuvinte, Carta orașelor nu ar trebui să fie un proiect politic pe care țările dezvoltate îl impun țărilor în curs de dezvoltare. În schimb, orașele charter trebuie să îmbrățișeze dezvoltarea instituțională autohtonă.

Nici un singur grup sau instituție nu poate construi un oraș charter. Este necesară coordonarea între mai multe părți, inclusiv dezvoltatorii care pot construi infrastructura, investitorii care o pot finanța, experții în politici care pot crea cadrul legal și guvernele care pot crea noua jurisdicție. Odată ce un model este dezvoltat și se demonstrează că funcționează, acesta poate fi implementat în locurile care au cea mai mare nevoie de el – și, după cum arată unele exemple promițătoare, poate ajuta la scoaterea a milioane de oameni din sărăcie.

Mark Lutter este fondatorul și directorul executiv al Charter Cities Institute.

.