Cu riscul unei simplificări excesive, aș dori să propun că există un model care caracterizează majoritatea, dacă nu toate aceste probleme îngrijorătoare: Toate pornesc de la o orientare dualistă. Ceea ce vreau să spun prin această sintagmă este o mentalitate care are în vedere o lume de tipul tu versus eu, noi versus ei, eu versus celălalt. O orientare dualistă este una care se concentrează pe diferențele noastre în loc de asemănările noastre, promovează diviziuni arbitrare în detrimentul coeziunii sociale, neglijează interdependența noastră prin cultivarea sentimentului nostru de independență și modelează o lume profund polarizată în care dacă nu ești cu noi (sau ca noi) atunci ești împotriva noastră (și, prin urmare, noi suntem împotriva ta).

Ne putem uita la aproape orice problemă socială – rasism, sexism, sărăcie, homofobie, abilitate, hărțuire, terorism, violență domestică, trafic de persoane, sclavie, fundamentalism religios – și, la bază, se află o orientare dualistă. În toate aceste cazuri, atât în prezent, cât și de-a lungul istoriei, motivul de bază pentru care un grup de oameni a ales să exploateze, să asuprească și să facă rău unui alt grup de oameni a fost un accent exagerat pe diferențele dintre ei. Iar această orientare dualistă nu apare doar între oameni. Pământul se află în pragul unui dezastru ecologic deoarece ființele umane (cel puțin cele aflate la putere în epoca modernă) au trasat distincții clare între lumea umană și cea non-umană.

Dintr-o perspectivă sociologică, această orientare dualistă este oarecum paradoxală. Pe de o parte, unii sociologi au teoretizat despre această orientare și despre problemele sociale pe care le poate crea. În locul termenului de dualism, sociologii folosesc adesea conceptele de „alteritate”, „a face diferențe” și „în-grupuri și în afara grupurilor”. Aceste concepte sunt similare cu orientarea dualistă prin faptul că descriu un proces prin care un grup de persoane este degradat și privit ca inferior de către un alt grup.

Pe de altă parte, multe dintre conceptele analitice pe care le folosim în sociologie reflectă această orientare dualistă în care lumea este împărțită în două tabere opuse: femei/bărbați; non-albi/albi; avuți/neavuți; tineri/bătrâni; teoreticieni ai conflictului/funcționaliști; națiuni dezvoltate/națiuni mai puțin dezvoltate; oprimați/oprimiți; industrializați/neindustrializați; occidentali/neoccidentali, etc. Analiza lumii sociale în astfel de termeni dualiști este în mod clar o paradigmă dominantă în domeniu; cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva aprobăm și consolidăm în mod neintenționat această gândire dualistă prin utilizarea ei în raționamentul nostru sociologic.

Pentru unii, această formă de socio-analiză dualistă poate părea inofensivă; la urma urmei, nu descriem doar lumea așa cum este ea? Nu chiar așa. Lumea este cu siguranță o harababură de diviziuni create în mod social. Și în timp ce aceste diferențe par reale și au efecte foarte reale, nu trebuie să uităm că ele sunt într-adevăr creații sociale. Nu vi se pare oarecum ironic faptul că am construit cadre analitice care ne obstrucționează capacitatea de a vedea aceste dualități ca fiind construite social? Nu cumva susținem și chiar reificăm aceste dualități prin faptul că le folosim cu atâta ușurință în explicațiile noastre sociologice?

Problema folosirii acestor dualități pentru a explica lumea noastră încurcată merge chiar mai departe: face să pară că aceste dualități sunt reale, înnăscute și naturale. Atunci când vorbim despre problemele dintre femei și bărbați, oameni de culoare și albi, creștini și musulmani sau oricare dintre celelalte numeroase dualisme pe care le invocăm cu regularitate, sugerăm implicit (și uneori explicit) că aceste două grupuri sunt în mod esențial și inerent distincte, că în centrul acestor două grupuri se află o diferență fundamentală.

Îndepărtarea de această orientare dualistă nu este o sarcină ușoară. Ea poate necesita chiar un efort herculean în gândire. Dar dacă vrem să ne aventurăm cel puțin pe această cale, trebuie să punem sub semnul întrebării și să contestăm modul în care descriem și împărțim ireflexibil lumea în tabere dihotomice și opuse. Atât în cuvintele, cât și în acțiunile noastre, trebuie să construim alternative reale la aceste construcții arbitrare, să subliniem asemănările noastre în loc de diferențele noastre, să construim poduri în loc de granițe și să recunoaștem că interdependența ne susține, în timp ce independența ne destramă. În cele din urmă, provocarea constă în a-i vedea pe ceilalți ca pe noi. Modul în care putem face acest lucru va fi subiectul următoarei mele postări. Rămâneți pe recepție!