Patogenia fibrilației atriale paroxistice (PAF) la pacienții cu preexcitație manifestă și efectul eliminării căilor accesorii asupra apariției FA sunt încă controversate. Am demonstrat creșterea P max și a dispersiei undei P (PWD) care reflectă o conducere atrială mai neomogenă și prelungită la pacienții cu sindrom Wolff-Parkinson-White (WPW) și atacuri de PAF. O sută cincizeci și unu de pacienți care au fost supuși ablației cu cateter de radiofrecvență (RF) din cauza tahicardiei paroxistice medicate de calea accesorie au fost înrolați în acest studiu. Pacienții au fost clasificați în două grupe în funcție de prezența atacurilor PAF anterioare. Am comparat caracteristicile clinice, rezultatele ecocardiografice, valorile P max și PWD măsurate după normalizarea intervalelor PR și dispariția preexcitației după ablație la pacienții cu preexcitație manifestă. Deși diferențele privind vârsta, diametrul atriului stâng și fracția de ejecție a ventriculului stâng (FEVS) nu au fost semnificative în ambele grupuri, valorile P maximă (130,0+/-8,4 vs. 122,3+/-8,7 ms, p=0,002) și dispersia undei P măsurate după ablație (50,3+/-7,2 vs. 35,7+/-6,1 ms, p=0,001) au fost semnificativ mai mari la pacienții cu atacuri de PAF anterioare. Valorile perioadei refractare efective (ERP) antegradă și retrogradă a căii accesorii (PA) au fost mai scurte (276+/-27,3 vs. 321,0+/-48,7, p=0,001; 263,4+/-41,3 vs. 299,7+/-38,2, p=0,002, respectiv) la pacienții cu atac de PAF în comparație cu cei fără atac de PAF. Valorile mai mari ale dispersiei undei P la pacienții cu atacuri PAF anterioare sugerează rolul important al propagării neomogene și discontinue a impulsurilor sinusale. Prin urmare, am concluzionat că nu numai calea accesorie, ci și propagarea neomogenă a impulsurilor sinusale poate juca un rol important în apariția FA la pacienții cu preexcitație.