Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai sigur că motivul este o lipsă totală de discuții în jurul subiectului morții în societatea occidentală, poate exacerbată în Marea Britanie din cauza noțiunii acum foarte britanice de „rigiditate”. Discuția este, poate de înțeles, rareori purtată cu copiii, majoritatea părinților alegând să evite subiectul până când un copil este suficient de mare pentru a înțelege – câți oameni cunosc pe cineva al cărui câine „a plecat să trăiască la o fermă”? Cu toate acestea, în urma unor cercetări, este clar că această reticență depășește cu mult încercarea de a-i proteja pe copii de realitățile vieții până când aceștia sunt pregătiți. Un studiu întreprins de Comres în 2011, pentru Coaliția Dying Matters, a indicat că doar 33% dintre britanici se simțeau confortabil să discute despre moarte și despre moarte cu oricine, inclusiv cu membrii familiei.

„Deși în Marea Britanie cineva moare în fiecare minut, cercetarea noastră a arătat că mulți oameni fac tot ce pot pentru a evita să vorbească despre moarte.”

Se pare, așadar, că această problemă ar putea avea o origine culturală, dar, în mod ciudat, victorienii sunt cunoscuți pentru obsesia lor aproape morbidă față de moarte. Familiile suficient de bogate încât să își permită acest lucru făceau „fotografii ale morții” cu cei dragi recent decedați, în care îi îmbrăcau în cele mai frumoase haine, îi plasau în ipostaze care să le dea o înfățișare senină și făceau câteva fotografii pentru a-și aminti de ei în cea mai bună lumină. Moartea nu era un subiect care să fie evitat în epoca victoriană, deși acest lucru se poate datora, în parte, faptului că moartea era atât de omniprezentă – potrivit Oficiului Național de Statistică, în 1891, speranța de viață pentru un bărbat era de doar 44 de ani, iar pentru o femeie de 48 de ani. Astfel, victorienii, ca societate, nu își permiteau luxul de a evita moartea, fie că doreau sau nu, și, prin urmare, atitudinea lor față de mortalitate era, în mod natural, mai acceptabilă.

Acest lucru indică faptul că schimbarea de opinie a societății a avut loc în ultimii 100 de ani sau cam așa ceva, potențial pe măsură ce speranța de viață a crescut, ratele bolilor au scăzut, iar oamenii s-au confruntat din ce în ce mai puțin cu moartea ca fiind o parte naturală a vieții. De asemenea, merită remarcat rolul pe care Războaiele Mondiale ar fi putut să îl joace în această schimbare – în timpul Războaielor Mondiale, este posibil să fi fost necesar, pentru autoconservarea ca națiune, să se evite realitatea morții, altfel motivația și moralul ar fi dispărut. Potrivit Arhivelor Naționale, aproximativ 886.000 de soldați britanici au murit numai în Primul Război Mondial, o lege de nerepatriere a soldaților însemnând că familiile nu au putut trece prin ceremonia tradițională de înmormântare a celor dragi, schimbând astfel foarte mult procesul de doliu. Soldații înșiși au fost adesea foarte traumatizați de experiențele trăite, ceea ce i-a făcut să nu dorească să discute nimic legat de moarte sau de orice altceva care le-ar putea aminti de război – un articol al profesorului Joanna Bourke de pe site-ul BBC arată că 80.000 de soldați britanici au fost tratați pentru „șocul obuzelor” până la sfârșitul Primului Război Mondial. „Șocul obuzelor” era ceea ce se numea PTSD, iar mulți veterani din Primul Război Mondial s-au confruntat cu această problemă pentru tot restul vieții, chiar și simplele cuvinte declanșând amintiri ale ororilor la care au fost martori zilnic ca soldați. Oamenii care au rămas în Marea Britanie au simțit că era de datoria lor să fie puternici pentru trupele care se întorceau acasă și să mențină moralul ridicat ca națiune, ceea ce a dus la faptul că discuțiile despre moarte, doliu și mortalitate erau tabu. Această demonstrație de stoicism va fi servit la protejarea populației rămase în țară, permițându-le să reconstruiască țara și să-și continue viața, dar a fost apoi transmisă și din generație în generație, într-o perioadă în care acest stoicism nu mai este necesar.

.