Există în comunitatea academică care efectuează studii canonice și care și-au pus întrebarea: „De ce mai există Noul Testament?”. Unii au făcut eroarea că Biserica primară a produs canonul ca o reacție împotriva învățătorilor falși, cum ar fi Marcion (care își făcea propriul canon) în secolele al doilea și al treilea d.Hr. Acești cercetători cred că canonul Noului Testament a fost un gând ulterior pentru a ajuta la echiparea vieții bisericii.

Există mai multe răspunsuri pentru a aborda tocmai această întrebare care pot fi găsite în Scriptură:

În primul rând, Ieremia a profețit că va exista un nou legământ (Ieremia 31:31-34). Noul legământ afirmă: „Voi pune Legea Mea în mintea lor și o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu”. Este foarte important să ne dăm seama că un legământ avea o documentație scrisă. Dacă vechiul legământ avea o documentație scrisă, iar noul legământ este superior vechiului legământ, atunci ar fi cazul ca și noul legământ să aibă o documentație scrisă. Vedem că Pavel se descrie pe sine însuși ca un slujitor al noului legământ în 2 Corinteni 3, unde vrea să vadă Legea lui Dumnezeu scrisă pe inimile poporului Său.

În al doilea rând, evreii care trăiau în primul secol d.Hr. se așteptau ca Dumnezeu să împlinească promisiunile pe care le făcuse în vechiul legământ. Israel se afla încă în exil spiritual și trebuia să se întoarcă la Dumnezeu. Vedem în Noul Testament că existau mulți evrei care aveau aceste așteptări (Luca 2:38; 24:21; Fapte 1:6). Povestea Vechiului Testament era incompletă și trebuia să fie terminată. Este foarte interesant faptul că aranjamentul ebraic al Vechiului Testament constă în a avea 1 & 2 Cronici împreună ca fiind ultima carte în care vedem că există genealogii, o speranță de revenire la tronul davidic și întoarcerea din exil. Matei începe cu o genealogie a lui Isus (Matei 1:1-17), Isus ar fi moștenitorul legal al tronului lui David (Matei 1:1,6,17,20), iar Isus este Cel care îl va elibera pe Israel din exilul spiritual (Matei 1:21). Matei (împreună cu ceilalți scriitori ai Noului Testament) continuă narațiunea marelui plan de răscumpărare al lui Dumnezeu.

În al treilea rând, Isus i-a însărcinat pe apostoli să fie călăuziți de Duhul Sfânt în tot adevărul (Ioan 14-16). În primul rând, aceasta a început ca o proclamare orală, dar, în cele din urmă, apostolii (împreună cu alți profeți) au scris epistole către adunările pe care le slujeau. Aceste epistole au fost considerate inspirate și cu autoritate (1 Corinteni 14:37; 2 Tesaloniceni 2:15; 2 Petru 3:15,16; 1 Timotei 5:18; 2 Tesaloniceni 3:14). Biserica primară a primit ceea ce era cunoscut sub numele de Scripturi care erau la egalitate cu canonul autoritar al Vechiului Testament (2 Timotei 3:16-17).

Din moment ce toată autoritatea este dată lui Isus și din moment ce vom fi judecați după cuvintele lui Isus (Noul Testament) în ziua de apoi (Ioan 12:48), este de la sine înțeles că am avea nevoie de cuvintele scrise ale lui Isus ca un ghid pentru viața veșnică (Evrei 1:1-2; 1 Ioan 5:13).

.