Ai putea la fel de bine să mă întrebi de ce cerul este albastru, Irene Soderquist. De fapt, așa este, într-un fel. Cele două întrebări nu sunt atât de îndepărtate pe cât ați putea crede. Faimoasa ceață albastră care acoperă Munții Blue Ridge nu este o ceață reală, ci mai degrabă o combinație de fizică, chimie și biologie. Totul este o chestiune de percepție, atunci când ajungi direct la ea.

În primul rând, o lecție de fizică. Mulțumită lui Sir Isaac Newton, știm că lumina albă de la soare este de fapt o combinație de mai multe culori diferite. Unul dintre primele experimente științifice pe care mulți dintre noi le efectuăm în copilărie este acela de a folosi o prismă pentru a separa culorile luminii într-un spectru. Atunci când culorile luminii formează un spectru, acestea se aranjează întotdeauna în această ordine: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet (vă amintiți de ROY G. BIV?). Acestea sunt culorile vizibile pentru ochiul uman. Fiecare culoare are o lungime de undă diferită, roșul având cea mai mare lungime de undă, iar violetul, la celălalt capăt al spectrului, având cea mai scurtă.

Un ocol rapid în biologie ne spune că receptorii de culoare, sau conurile, din retina ochilor noștri răspund cel mai bine la lungimile de undă a trei culori de lumină – roșu, verde și albastru. Această recepție este cea care ne dă viziunea noastră cromatică.

Atunci de ce nu ni se pare cerul roșu? Îi putem mulțumi Lordului Rayleigh, care, în anii 1850, a explicat de ce. El a descoperit că lumina solară care trece prin atmosferă este larg împrăștiată înainte ca ochii noștri să o perceapă. Lumina care trece printr-un mediu care conține particule mici împrăștie mai puternic lungimea de undă albastră mai scurtă decât cea roșie. Această împrăștiere selectivă este acum cunoscută sub numele de împrăștierea Rayleigh.

Cei mai târziu, oamenii de știință (inclusiv Alfred Einstein, care a rezolvat problema în 1911) au ajuns la concluzia că moleculele mici de oxigen și azot din aer sunt mai eficiente la împrăștierea lungimilor de undă mai scurte ale luminii – capătul albastru și violet al spectrului. Deoarece ochii noștri nu sunt la fel de sensibili la violet, cerul apare albastru atunci când priviți în sus prin prisma de aer care constituie atmosfera noastră.

Dar ați întrebat de ce munții noștri – care sunt compuși din mai multe culori – apar albaștri. Principiul cerului albastru este încă valabil: atunci când priviți un obiect întunecat și solid, cum ar fi un munte, de la distanță, lumina împrăștiată îl face să apară albastru. Cu toate acestea, ceața albastră distinctă a Munților Apalași poate fi atribuită și vegetației dese care acoperă versanții. Micile particule de hidrocarburi, inclusiv terpenele din pin, sunt eliberate de plante. Aceste particule reacționează cu moleculele naturale de ozon pentru a produce un efect de ceață deasupra munților. Din nou, dimensiunea mică a particulelor face ca lumina să se împrăștie în albastru. Blue Ridge nu este unic în această privință. Acest efect apare în alte lanțuri muntoase din întreaga lume, inclusiv în Munții Albaștri din Australia.

Din păcate, particulele produse de om au intrat în peisaj. Nu este un secret că, din cauza poluării aerului, vizibilitatea în Blue Ridge s-a degradat semnificativ în ultimii 50 de ani. Particulele de dioxid de sulf și de oxid de azot provenite de la centralele electrice pe bază de cărbune, de la alte industrii și de la automobile, se amestecă cu ozonul pentru a forma o ceață cenușie care reduce vizibilitatea. Ceața de sulfat poate chiar să interfereze cu terpenele naturale eliberate de anumiți copaci, difuzând și mai mult culoarea albastră a munților. Dacă nu continuăm să ne îmbunătățim calitatea aerului, probabil că Munții Blue Ridge vor fi cunoscuți de generațiile viitoare sub numele de Gray Ridge. Cumva, asta nu conturează același aer de mister frumos.