• iulie 06, 2010
• Dave Rini
• În Comunitate

Bună dimineața oameni buni! Sper că ați avut cu toții un minunat 4 iulie, dacă este o sărbătoare pe care o sărbătoriți! Sper că nu v-ați luat foc din cauza căldurii! Și sper că v-ați uitat sâmbătă la meciul de sâmbătă în care Germania a învins Argentina, pentru că se pregătește o semifinală săltăreață între Germania și Spania la Cupa Mondială!

Am avut un 4 iulie bun, am urmărit meciul Germania vs. Argentina și m-am topit pe căldură, dar ceea ce îmi atrage atenția în această dimineață este un articol minunat din izvorul de înțelepciune culturală cunoscut sub numele de Men’s Health: 25 Secrets She Wished You Knew. Este un lucru foarte bun că Men’s Health și-a asumat sarcina incredibil de dificilă de a mă învăța pe mine, un om normal, cum să înțeleg mintea confuză și străină a unei femei umane. Dacă nu ar fi fost acest articol, nu aș fi știut că ar trebui să abordez femeile din viața mea ca și cum ar fi niște prepubere mieunătoare, incapabile pentru totdeauna să folosească limbajul pentru a comunica cu mine și cu lumea exterioară. Nu aș fi știut lucruri precum secretul nr. 2: „Femeile vorbesc un dialect diferit de cel al bărbaților. De exemplu, „Sunt bine” înseamnă „Nu sunt deloc bine”, la fel cum „Fără desert pentru mine” înseamnă „Îl voi servi pe al tău”. Sau poate secretul nr. 5: „Spune-mi întotdeauna când arăt bine; nu-mi spune niciodată când nu arăt. Și nu uita: am nevoie de 20 de complimente pentru a compensa o singură remarcă nechibzuită”. Acest lucru mă face să știu că femeile sunt, la fel ca niște copii mici, niște căței de atenție care trebuie să fie liniștiți tot timpul. Mă ajută foarte mult, ca om rațional și gânditor, să știu că aceste reguli se aplică în mod universal tuturor femeilor, de asemenea. Cu siguranță este un lucru bun că nu le încredințăm lucruri importante, cum ar fi guvernarea sau războiul, nu-i așa?

Pentru a tăia un pic din sarcasmul de marți dimineața, totuși, nu pot da vina pe Men’s Health atât de mult. Adică, pot să mă iau de articol și să nu-mi placă și să găsesc fiecare defect pe care îl are din perspectiva unei persoane rezonabile (și sunt multe), dar ei nu fac decât să repete o viziune culturală de lungă durată despre femei. Printre cuvintele mele preferate pe care le folosesc atunci când trebuie să impresionez oamenii atât cu vocabularul meu, cât și cu anvergura lecturilor mele, se numără infantilizare, iar a doua definiție de acolo este cu adevărat cea mai tare – „A trata sau a fi condescendent cu cineva ca și cum ar fi încă un copil mic.”

Multe dintre atelierele pe care voluntarii CAPS le fac pentru BARCC se concentrează pe respectarea limitelor – liniile de comportament pe care fiecare dintre noi le-a stabilit pentru a reuși să treacă prin lume. Limitele fiecăruia sunt diferite, iar aceeași persoană poate avea limite foarte, foarte diferite în funcție de tipul de comportament sau de activitatea în care se implică. Eu mă simt foarte bine vorbind în public; o fac de mult timp, am ceea ce aș vrea să cred că sunt abilități decente și, practic, singura situație în care nu mă simt bine vorbind este atunci când nu știu dacă publicul meu vorbește aceeași limbă ca și mine. În schimb, urăsc să cânt. Am o voce groaznică, iar participarea la evenimente precum karaoke mă face să mă simt extrem de inconfortabil. Știu că prietenii care nu mă cunosc suficient de bine pentru a ști că nu-mi place cu adevărat mă vor presa să fac acest lucru, iar eu voi deveni foarte neliniștită până la punctul în care corpul meu reacționează fizic. Nu este traumatizant, dar mă face să mă simt profund inconfortabil.

Una dintre misiunile noastre în CAPS este de a găsi modalități de a ajuta ca oamenii să fie mai conștienți de limite și să le respecte mai mult. Mulțumită muncii cercetătorilor și a cadrelor universitare, știm mult mai multe despre modul în care operează prădătorii. În timp ce violurile comise de străini se întâmplă cu siguranță, mai multe violuri și agresiuni sexuale sunt comise de către o persoană cunoscută de către o supraviețuitoare, cu un factor destul de apropiat de 3:1. Știm că majoritatea prădătorilor își testează victimele vizate prin încălcarea intenționată a limitelor acestora și prin a vedea cum reacționează. Ei țintesc în mod deliberat persoanele care nu își pot impune cu ușurință limitele. Scopul nostru în cadrul CAPS este să ajutăm pe toată lumea să recunoască atunci când cineva depășește limitele și să le oferim oamenilor abilitățile necesare pentru a interveni și a opri acest tip de comportament. Procesul de gândire este că, dacă (majoritatea) prădătorilor nu pot testa limitele victimelor lor pentru că toți ceilalți din jurul lor intervin constant pentru a împiedica acest lucru, atunci, în cele din urmă, prădătorul nu va avea acces la nimeni pe care să îl victimizeze.

Este o idee bună. Îmi place munca pe care o fac în CAPS și cred că este eficientă. Totuși, a-i învăța pe oameni cum să își impună limitele, presupune adesea că ne aflăm în situații în care există cel puțin o aprobare tacită pentru ca noi să avem limite în primul rând. Acest tip de formare este grozav atunci când se adresează unor grupuri de colegi: elevi de liceu, studenți, în general și adulți. Este mai puțin eficient atunci când încercăm să instruim grupuri în care nu există nicio presupunere că fie un subgrup din grup are voie să aibă limite, fie că celălalt subgrup trebuie să le acorde atenție. Cel mai bun exemplu de acest tip de relație? Părinții și copiii lor.

Acest tip de relație nu este complet lipsit de limite, desigur – există multe linii pe care părinții nu le pot depăși cu copiii lor. Dar, în cele mai multe cazuri, dacă un copil nu vrea să facă ceva, sau se simte inconfortabil în legătură cu acel lucru, sau se simte ezitant, un părinte îl poate face pe copil să facă acel lucru oricum și există o aprobare socială generală pentru acest tip de educație parentală. Un tată care își obligă fiul sau fiica să se înscrie, să zicem, într-o echipă din liga mică, chiar dacă copilul urăște acest lucru, nu va fi, în general, evitat din punct de vedere social de către alți părinți sau prieteni. Aceasta este ceea ce ar trebui să facă un părinte, uneori – să le arate copiilor lor că viața este adesea neplăcută și că trebuie să facem lucruri pe care nu le dorim. O parte din motivul pentru care părinții primesc susținere socială pentru a depăși (ocazional) limitele copiilor lor este că noi, ca și cultură, recunoaștem în general că adulții sunt mai conștienți de lumea lor decât copiii. Am urât telefoanele când eram copil – am avut câteva experiențe neplăcute în care am închis din greșeală în nasul oamenilor, iar acestea au ajuns să reprezinte pentru mine lucruri înfricoșătoare și necunoscute. Tatăl meu m-a obligat să răspund la telefoane la biroul său timp de o vară, pe când aveam 14 ani, în parte pentru că aveam nevoie de un loc de muncă, dar în parte pentru că știa că va trebui să învăț cum să folosesc un telefon în mod competent ca o abilitate de viață. Am urât acest lucru, dar în cele din urmă am ajuns să-i înțeleg decizia (deși prietenii mei s-ar putea să se întrebe în continuare dacă mi-am schimbat cu adevărat părerea despre telefoane; adevărul este că încă le cam urăsc). Era mai important pentru tatăl meu să mă ajute să îmi dezvolt abilități de viață decât să mă pună la adăpost să nu mă simt anxios și nefericit. Mi-a depășit granița acolo într-un mod binevoitor, așa cum se presupune că părinții ar trebui să o facă din când în când.

Aici însă devine complicat. Nu există o lipsă de cultură pop, mass-media, fabule vechi și mesaje sociale generale care ne spun același lucru… despre femei. În timp ce aș putea să fac un link către o mie și una de articole mizerabile, simt că o plimbare de bază prin Imagini Sociologice sau, dacă aveți o piele deosebit de groasă, AskMen.com, v-ar oferi MAI mult decât suficiente exemple ale tipurilor de mesaje pe care cultura noastră le oferă despre cum femeile sunt practic niște copii: nu spun niciodată ce vor să spună, sunt nestatornice, confuze, conduse de emoții, complet incapabile să se concentreze asupra sarcinilor importante (sau asupra oricăror sarcini în afară de alegerea pantofilor, hurr hurr hurr) și au nevoie de atenție constantă, altfel se îmbufnează. Bineînțeles, aceste mesaje sunt întotdeauna furnizate ca un absolut: TOATE femeile se comportă în acest fel, fără excepții! Ne așteptăm ca și copiii să se comporte așa. Ne așteptăm ca copiii să facă crize de furie, să mintă atunci când fură o prăjitură, să fie ușor de distras. Dar cultura le spune bărbaților că și femeile sunt la fel.

În calitate de bărbat heterosexual, am fost destinatarul principal al majorității acestor mesaje: de la Maxim și alte reviste pentru bărbați, când eram suficient de tânăr pentru ca acestea să pară sexy; de la marea majoritate a televiziunii și filmelor axate pe bărbați și de la bărbații din viața mea. Chiar și eu am repetat unele dintre aceste tropi uneori, când mă aflam într-un spațiu în care simțeam că am sprijinul social pentru a o spune, și când aveam o toporișcă de tocat împotriva unei anumite femei care simțeam că mi-a greșit (da, îmi voi preda acum carnetul de feminist).

Atunci, ce se întâmplă când trăim într-o cultură care ne spune că este în regulă să transgresăm limitele copiilor (pentru binele lor!), și apoi le spune bărbaților că femeile sunt, în esență, copii? Formarea BARCC ne poate ajuta să recunoaștem că limitele sunt importante și că nu ar trebui să fie încălcate, dar această formare trebuie să împingă în spate o mulțime de așteptări sociale care îi poziționează pe bărbați ca fiind adulții societății, iar pe femei ca fiind copiii. Cred că această idee poate fi rezumată cu ușurință de sloganul pro-viol, „nu înseamnă da”. În ce fel de iad din 1984 are acest lucru vreun sens? Răspunsul este simplu: într-o cultură care crede că jumătate din populația adultă nu este, de fapt, adultă, are perfect sens. Dacă femeile nu sunt capabile să folosească acel limbaj sofisticat pentru adulți pe care îl folosesc oamenii adevărați, dacă femeile nici măcar nu sunt cu adevărat capabile să înțeleagă repercusiunile acțiunilor lor și dacă oricum mint tot timpul, ca niște copii, atunci de ce nu ar însemna „nu” înseamnă „da”?

Am totuși o speranță. În acel articol legat mai sus, Amanda Hess citează un studiu al profesorului de drept de la Yale, Dan Kahan, care a constatat că bărbații și femeile cu o viziune mai egalitară asupra lumii nu au tratat femeile ca pe niște copii. Ura!

Și acum, doar pentru că am intrat într-o discuție cu cineva în acest weekend despre cine a scris cântecul pentru noua reclamă Kia Soul (pe care am înțeles greșit; eu am crezut că a fost Tribe Called Quest, ei au crezut că a fost De La Soul), iată clasicul din 1991 al lui Black Sheep „The Choice is Yours” (verificați al doilea vers pentru un mesaj ușor anti-DV!)

.