La începutul lunii august, a existat o mare agitație în jurul unui studiu care ar fi arătat că purtarea unei ghetre de gât, o manșetă care acoperă fața, populară mai ales în rândul alergătorilor, ar putea fi mai rea pentru a stăvili răspândirea COVID-19 decât nepurtarea unei măști. Au apărut titluri care au răspândit știrea, stârnind conversații în lung și în lat și obligându-i pe mulți să își reconsidere stilul preferat de mască de față. Un articol din Washington Post spunea că „unele măști din pânză de bumbac sunt la fel de eficiente ca și măștile chirurgicale, în timp ce ghetrele subțiri din poliester spandex ar putea fi mai rele decât lipsa măștii”. Un articol din Forbes, referindu-se la ghetrele de gât, a spus că studiul „a constatat că un tip de acoperire a feței ar putea de fapt să facă mai mult rău decât bine.”

Dar studiul nu a arătat acest lucru și nici nu a fost conceput în acest sens. A fost, de fapt, un test privind modul de testare a măștilor cu costuri reduse, nu pentru a determina care dintre ele este cea mai eficientă. Cercetătorii au montat un fascicul laser verde într-o cameră întunecată. Un subiect mascat a fost apoi rugat să vorbească astfel încât picăturile din gura vorbitorului să apară în fasciculul verde. Întregul proces a fost înregistrat video pe un telefon mobil, după care cercetătorii au calculat numărul de picături care au apărut. Procesul a fost repetat de 10 ori pentru fiecare mască (14 în total, dintre care una era o gheată de gât), iar instalația a costat mai puțin de 200 de dolari. Ceea ce se dorea a fi un studiu privind prețul și eficacitatea unui test s-a transformat, cel puțin în unele cercuri jurnalistice, într-un cui definitiv în sicriu pentru ghetre.

La câteva zile după rapoartele inițiale conform cărora ghetrele de gât ar putea fi nu numai inutile, ci poate chiar dăunătoare, a apărut o nouă rundă de noi rapoarte care spun că acele rapoarte inițiale au fost exagerate și înșelătoare. Autorii studiului au ținut chiar o conferință de presă în care au subliniat faptul că studiul lor nu a fost niciodată menit să testeze eficiența măștilor. Ei au testat doar o singură mască de tip gheată, ceea ce nu spune nimic despre acel stil de mască în general. Combinația dintre raportarea rezultatelor reale ale studiului și comentariile directe ale autorilor pare să fi diminuat fervoarea împotriva ghetrelor de gât. Dar toate acestea – sau majoritatea, oricum – probabil ar fi putut fi prevenite.

Ați putea argumenta că nu este treaba unui om de știință să se îngrijoreze de modul în care ar putea fi interpretată știința sa. Este treaba lor să facă cercetările și să le publice într-un manuscris științific. Lăsați comunicarea pentru altcineva. Dar nu așa funcționează răspândirea informației.

Din ce în ce mai puține redacții de știri au angajați cu pregătire științifică sau care se dedică relatării științifice. Pentru a fi clar, jurnaliștii nu trebuie să fie oameni de știință pentru a înțelege știința, dar raportarea despre știință necesită o anumită expertiză. Atunci când redacțiile de știri le cer reporterilor să acopere din ce în ce mai multe domenii tematice și această specializare scade, se pierde uneori o atenție la detalii. Așadar, sarcina de a-i ajuta pe jurnaliști (și, sincer, pe toți cei care nu sunt oameni de știință) să înțeleagă corect faptele cade în sarcina oamenilor de știință care fac știință. Aici intervine formarea în domeniul comunicării științifice.

Comunicarea științifică, sau scicomm, așa cum este cunoscută în mod colocvial, nu este o parte esențială a cursurilor în majoritatea programelor științifice care acordă diplome la nivel de licență și de masterat. Această tendință se schimbă încet pe măsură ce tot mai multe instituții încorporează scicomm în programele lor de studii. În afara mediului academic, organizațiile non-profit și societățile științifice preiau acest rol.

Lucrez pentru American Geophysical Union (AGU), o societate pentru oamenii de știință din domeniul Pământului și al spațiului, în cadrul programului Sharing Science, unde îi învățăm pe oamenii de știință să comunice cu cei care nu sunt oameni de știință prin cursuri, ateliere de lucru, seminarii web și alte cursuri de formare. În afară de AGU, mai există Asociația Americană pentru Progresul Științei (AAAS), Centrul Alan Alda pentru comunicarea științei, afiliat la Stony Brook, și organizația de povestiri științifice The Story Collider, pentru a numi doar câteva dintre acestea. Noi predăm așa-numitele „soft skills” pe care turnul de fildeș al științei le-a evitat atât de mult timp, dar care sunt atât de necesare în comunicarea eficientă.

Un lucru pe care îl subliniem este „cunoașteți-vă publicul”. Oamenii de știință trebuie să se gândească la modul în care va fi percepută știința lor, indiferent cât de relevantă sau nu ar putea fi pentru publicul larg. Știința nu există într-un vid; nu a existat niciodată. Dar, mai ales acum, și mai ales în cazul a tot ceea ce are legătură cu COVID-19, oamenii de știință trebuie să fie hipervigilenți atunci când comunică rezultatele și să încerce, pe cât de bine pot, să țină cont de cât mai multe interpretări. Da, este împovărător, mai ales pe lângă multitudinea de alte responsabilități care vin odată cu calitatea de om de știință, dar este necesar.

Modalitățile tradiționale prin care oamenii de știință își comunică rezultatele (adică manuscrisele științifice) nu vor dispărea prea curând. Cu toate acestea, și chiar dacă poate fi o cerere nedreaptă, oamenii de știință nu trebuie să fie capabili să își comunice știința doar colegilor lor; ei trebuie să se gândească întotdeauna la publicul din afara științei, deoarece granițele dintre știință și „public” continuă să se estompeze. Pregătirea oamenilor de știință pentru a comunica în mod eficient către, sau cel puțin să se gândească la, diverse audiențe este o parte necesară a științei.