Consiliul Politic al Femeilor (WPC) din Montgomery, Alabama, a fost înființat în 1949 de către Mary Fair Burks pentru a-i inspira pe afro-americani să „trăiască mai presus de mediocritate, să își ridice nivelul de gândire… și, în general, să își îmbunătățească statutul ca grup” (Robinson, 23). WPC a căutat să sporească influența politică a comunității de culoare prin promovarea implicării civice, prin creșterea numărului de alegători înscriși pe listele electorale și prin exercitarea de presiuni asupra oficialilor orașului pentru a aborda politicile rasiste. Activitatea grupului s-a extins pentru a include proteste publice în 1955, când a ajutat la inițierea boicotului autobuzelor din Montgomery, eveniment care l-a adus pe Martin Luther King și lupta pentru drepturile civile în lumina reflectoarelor la nivel național.

Capitolul inițial al WPC era format din profesioniști din clasa de mijloc, dintre care cei mai mulți erau educatori și predau la Alabama State College din Alabama, care era format numai din negri, sau în școlile publice din oraș. Burks, care era șeful Departamentului de Engleză al Alabama State, a fost președintele inițial al WPC, apoi a fost succedat de Jo Ann Robinson. Până în 1955, WPC număra peste 200 de membri în trei filiale de cartier.

WPC plănuise un boicot al autobuzelor în tot orașul cu mult înainte de boicotul istoric din 1955. În 1953, WPC i-a abordat pe comisarii orașului Montgomery cu privire la practicile nedrepte, cum ar fi faptul că afro-americanii intrau prin spatele autobuzului după ce își plăteau biletul în față. La 21 mai 1954, Robinson a trimis o scrisoare prin care sugera o lege a orașului, asemănătoare cu cea deja implementată în alte orașe, în care pasagerii de culoare să fie așezați din spate în față, iar pasagerii albi să fie așezați din față în spate, până când toate locurile erau ocupate. Preocupările WPC au fost în mod constant respinse de comisarii orașului, chiar și în urma declarației lui Robinson că „chiar și acum se fac planuri pentru a călători mai puțin, sau deloc, în autobuzele noastre” (Robinson, 21 mai 1954). După arestarea, în martie 1955, a lui Claudette Colvin pentru că a refuzat să renunțe la locul ei, King, Rufus Lewis, E. D. Nixon, Robinson, Irene West și Burks s-au întâlnit cu comisarii orașului, dar nu au făcut prea multe progrese.

La 1 decembrie 1955, arestarea lui Rosa Parks a oferit WPC-ului ocazia pe care o aștepta. După ce Nixon, cu ajutorul Virginiei și al lui Clifford Durr, a obținut eliberarea lui Parks din închisoare și a obținut aprobarea acesteia de a folosi arestarea ei ca un caz test pentru a contesta politicile privind locurile în autobuze, Nixon l-a sunat pe King și pe alți lideri de culoare pentru a-i informa despre efortul, deja în curs de desfășurare, de a boicota autobuzele din Montgomery. În acest moment, Robinson și WPC redactaseră deja, mimeografiaseră și începuseră să distribuie pliante prin oraș, anunțând boicotul. Pe tot parcursul boicotului, WPC s-a implicat în activitățile zilnice de a conduce în autocare, de a organiza întâlniri în masă și de a comunica cu protestatarii.

Burks a declarat mai târziu că „membrele Consiliului Politic al Femeilor au fost deschizătoare de drumuri” și a creditat WPC pentru capacitatea sa de „a trezi femeile negre din clasa de mijloc să facă ceva în legătură cu lucrurile pe care le puteau schimba în Montgomery segregat” (Burks, „Trailblazers”, 76). Cu toate acestea, rolul lor în boicot nu a fost lipsit de consecințe. Multe dintre membrele WPC erau, de asemenea, profesoare la Alabama State College, unde oficialii i-au investigat îndeaproape pe toți cei implicați în boicot și în alte demonstrații studențești. Tensiunile din campus, mai ales după sit-in-urile din 1960, au făcut ca multe dintre femei, printre care Robinson și Burks, să demisioneze de la colegiu și să își găsească un loc de muncă în altă parte, un eveniment care a dispersat membrele cheie în toată țara.