Cu scuzele de rigoare față de gramaticienii de pretutindeni, astăzi ne gândim la următoarea întrebare:

Cine este „noi?”

Această atrocitate sintactică este provocată de un colocviu recent între Laura Ingraham de la Fox „News” și fostul agent republican Patrick Buchanan. Ei discutau la podcastul lui Ingraham despre ceea ce ei consideră a fi imposibilitatea ca America să absoarbă mai mulți nou-veniți din ceea ce Buchanan a numit „lumea a doua sau a treia”. Apoi a scăpat această bijuterie:

„Afro-americanii sunt aici din 1619. Ei au ajutat la construirea și crearea națiunii. Ei fac parte din cultura și istoria sa, și totuși noi nu am asimilat pe deplin cetățenii afro-americani.”

„Noi?”

Probabil, el se referă la țară, ceea ce ridică un punct evident. Ce spune despre America faptul că oamenii de culoare sunt aici de 400 de ani, „au ajutat la construirea și crearea ei”, sunt parte integrantă a „culturii și istoriei sale”, dar sunt încă considerați outsideri?

Iată ceva la fel de evident. Când Buchanan spune „noi”, el se referă într-adevăr la America. Dar când spune „America”, el se referă la oamenii albi. Nu că ar fi singurul care îi ostracizează retoric pe oamenii de culoare.

Jurnaliștii o fac tot timpul când folosesc termeni precum „evanghelici” pentru a se referi la albii religioși, „sudiști”, pentru a desemna albii din Dixie sau „clasa muncitoare” pentru a desemna albii cu slujbe de gulere albastre – ca și cum oamenii de culoare nu ar merge la biserică, nu ar locui sub linia Mason-Dixon sau nu ar bate ceasuri.

Donald Trump a făcut-o când a scris recent pe Twitter că politicienii din Puerto Rico, devastat de furtună, „iau doar din SUA”. Ca și cum portoricanii, care au obținut cetățenia în 1917, ar fi cumva separați de „SUA.”

Prea des, deci, oamenii de culoare trăiesc în unghiurile moarte ale altora, nevăzuți în umbra presupunerilor lor. Unii dintre noi au o imagine implicită a ceea ce înseamnă „american” și aceasta exclude numele de familie spaniole, pielea închisă la culoare și rugăciunile către Allah.

Ceea ce contrastează puternic cu valorile pe care America pretinde că le prețuiește. Timp de 243 de ani, țara s-a echilibrat în tensiunea dintre ceea ce pretindem și ceea ce suntem. În 2019, însă, această tensiune este amplificată de sentimentul că ceasul demografic ticăie pentru întâietatea albilor. Nu este prea mult să spunem că, în unele părți, s-a instalat un fel de panică în legătură cu ideea că, într-o zi, în curând, albii nu vor mai deține superioritatea numerică.

Este acea panică care a făcut ca o femeie să strige: „Îmi vreau țara înapoi”, care a trimis oamenii să vâneze certificatul de naștere „real” al lui Barack Obama, care a inspirat articole de gândire ponderate despre dispariția establishmentului WASP, care l-a ales pe Trump președinte, care i-a făcut pe evanghelicii albi să își trădeze convingerile declarate. Este acea panică care îi face pe Buchanan și Ingraham să se teamă de viitor.

El vede țara devenind „un uriaș Mall of America”. Ea crede că limba engleză ar putea dispărea.

Ironia este că, dacă țara este, într-adevăr, condamnată, nu este din cauză că imigranții se adună aici, atrași de idealurile sale. Când nu au făcut ei asta?

Nu, dacă America eșuează, va fi pentru că oameni ca Buchanan și Ingraham nu au avut curajul de a trăi la înălțimea acestor idealuri. Va fi pentru că a fost încă posibil, până în 2019, ca un om alb să-i considere pe afro-americani, progenitori ai muzicii americane, luptători în războaiele sale, cultivatori ai câmpurilor sale și răscumpărători ai valorilor sale sacre, ca fiind cumva străini de America. Și acest lucru se va întâmpla pentru că el și oameni ca el încă își arogă cu aroganță, ca și cum le-ar fi fost înmânat chiar din mâna lui Dumnezeu, dreptul de a determina cine este „noi”.

Și, mai important, cine nu este „noi”.

(Leonard Pitts este editorialist la The Miami Herald, 1 Herald Plaza, Miami, Florida, 33132. Cititorii îl pot contacta prin e-mail la [email protected].)

(c) 2019 THE MIAMI HERALD DISTRIBUIT DE TRIBUNE CONTENT AGENCY, LLC.