„Cine ajunge să locuiască în Victimville?”: Why I Participated in a New Docuseries on The Clinton Affair
Este toamna anului 2018. Stau pe podeaua apartamentului mamei mele, înconjurată de Trecutul meu. De ore întregi demontez cutii în încercarea de a mă organiza, curățând lucruri care odată păreau suficient de importante pentru a fi salvate, dar care acum nu-mi mai servesc. Stive de CD-uri sunt aruncate. Toate, cu excepția unei comori: o înregistrare de mult pierdută a spectacolului de atelier la care am participat la primul succes de pe Broadway al lui Lin-Manuel Miranda, In the Heights. (A fost o „lectură” în subsolul magazinului Drama Book Shop la începutul anilor 2000). Aceasta a fost cea mai bună parte a expediției mele de organizare. Cea mai proastă a fost dezgroparea unei rezerve de „amintiri”, dacă vreți, de la investigația din 1998: prima pagină a ziarului The New York Times din momentul în care am fost forțat să zbor în celălalt capăt al țării pentru a fi interogat de responsabilii cu punerea sub acuzare din Cameră, o a doua primă pagină cu o fotografie granulată a mea în timp ce depuneam jurământul înainte de depoziția mea în Senat, și o copie xerox trimisă prin fax a unui articol din Los Angeles Times cu titlul: „The Full Monica: Victimă sau Vixen?”
Victimă sau Vixen? Este o întrebare la fel de veche ca și timpurile imemoriale: Madonna sau Curvă? Prădător sau pradă? Îmbrăcată sumar sau corespunzător? Spune adevărul sau minte? (Cine te va crede, Isabel?) Și este o întrebare care este încă dezbătută despre femei în general. Și despre mine.
Dezbaterea despre cine ajunge să trăiască în Orașul Victimelor mă fascinează, ca persoană publică care a privit străinii discutând îndelung despre propriul meu statut de „victimă” pe rețelele de socializare. Persoana aflată în epicentrul experienței nu trebuie neapărat să decidă. Nu-societatea, ca un cor grecesc, are și ea un cuvânt de spus în această clasificare. (Dacă ar trebui sau nu ar trebui să o facem este o dezbatere pentru altă dată.) Și, fără îndoială, societatea va cântări din nou în privința clasificării mele – Victimă sau Vixen?” – atunci când oamenii vor vedea un nou documentar la care am ales să particip. (Se intitulează The Clinton Affair. La revedere, scandal Lewinsky… . Cred că 20 de ani sunt suficienți pentru a purta această mantie.)
Câteva persoane apropiate m-au întrebat de ce aș vrea să revăd cele mai dureroase și traumatizante părți ale vieții mele – din nou. În mod public. În fața camerei de filmat. Fără niciun control asupra modului în care va fi folosit. Un pic de nedumerire, așa cum îi place fratelui meu să spună.
Și-aș vrea să-mi pot șterge din memorie anii petrecuți în D.C., în stilul Eternal Sunshine of the Spotless Mind? Ei bine, este cerul albastru? Dar nu pot. Și pentru a merge mai departe în viața pe care o am, trebuie să-mi asum riscuri – atât profesionale, cât și emoționale. (Este o combinație combustibilă.) O parte importantă a mersului înainte este excavarea, adesea dureroasă, a ceea ce a fost înainte. Atunci când politicienilor li se pun întrebări incomode, aceștia se feresc adesea și se eschivează spunând: „Asta e o știre veche. Este în trecut. Da. Exact acolo trebuie să începem să ne vindecăm – cu trecutul. Dar nu este ușor.
Oricât de mult m-am chinuit dacă să particip sau nu la documentar, a pălit în comparație cu agonia de a mă pregăti pentru a fi intervievat – pentru ceea ce s-a dovedit a fi peste 20 de ore. Pentru context, întregul serial are doar 6,5 ore, cu interviuri de la peste 50 de persoane. Există o ironie în declarația mea din serial despre faptul că am căzut în vizuina iepurelui la 22 de ani. Din nou și din nou, pe parcursul filmării emisiunii, mă duceam la depozit, unde am cutii cu documente juridice, clipuri de știri și toate cele șase volume ale raportului Starr original, pentru a verifica „rapid” ceva, doar pentru a petrece trei ore pe podeaua de beton dur și rece citind mărturii tipărite cu litere de tipar – ale mele și ale altora – care mă întorceau cu harponul în 1998. (Singura întrerupere, după cum poate confirma orice vizitator al depozitului, a fost nevoia de a mă ridica și de a-mi flutura brațele la fiecare 10 minute pentru ca luminile să se aprindă din nou.)
Filmarea documentarului m-a forțat să recunosc față de mine însumi un comportament din trecut pe care încă îl regret și de care mă simt rușinat. Au fost multe, multe momente în care am pus la îndoială nu doar decizia de a participa, ci și însăși sănătatea mea mintală. În ciuda tuturor modurilor în care am încercat să-mi protejez sănătatea mintală, a fost totuși o provocare. În timpul unei ședințe de terapie, i-am spus terapeutului meu că mă simțeam deosebit de deprimată. Ea mi-a sugerat că, uneori, ceea ce experimentăm ca depresie este de fapt durere.
Durere. Da, a fost Doliu. Procesul acestei documentare m-a condus spre noi încăperi ale rușinii pe care încă trebuia să le explorez și m-a adus la ușa Doliului. Durere pentru durerea pe care am provocat-o altora. Durerea pentru tânăra femeie distrusă care am fost înainte și în timpul perioadei petrecute în D.C. și pentru rușinea pe care încă o simțeam în legătură cu asta. Durere pentru că am fost trădată mai întâi de cineva pe care îl credeam prietenul meu și apoi de un bărbat despre care credeam că a ținut la mine. Durere pentru anii și anii pierduți, fiind văzută doar ca „Acea femeie” – înțepenită, ca femeie tânără, cu narațiunea falsă că gura mea era doar un receptacul pentru dorința unui bărbat puternic. (Vă puteți imagina ce impact au avut aceste construcții asupra vieții mele personale și profesionale). Durerea pentru o relație care nu a avut o încheiere normală și care, în schimb, a fost încet dezmembrată de două decenii de comportament al lui Bill Clinton care, în cele din urmă (în cele din urmă!), m-a ajutat să înțeleg cum, la 22 de ani, am luat o fărâmă mică și îngustă din bărbatul pe care îl cunoșteam și am confundat-o cu întregul.
Procesul a devenit meta. Pe măsură ce proiectul a reexaminat narațiunile, atât personale, cât și politice, din jurul evenimentelor din 1998, la fel am făcut și eu. Am revizitat faimosul interviu din Biroul Oval al președintelui de atunci, Bill Clinton, de la începutul anului 1998, în care am fost unsă „Acea femeie”, și am fost transportată în apartamentul meu din complexul de apartamente Watergate. Stând pe marginea patului bunicii mele și urmărind desfășurarea la televizor, eu, în vârstă de 24 de ani, eram speriată și rănită, dar și fericită că neagă relația noastră, pentru că nu voiam ca el să fie nevoit să demisioneze. („Nu am vrut să fiu responsabilă pentru asta”, m-am gândit atunci, absolvind pe oricine altcineva de responsabilitate.)
Măi în vârstă de 45 de ani văd acea filmare foarte diferit. Văd un antrenor de sport care semnalizează manualul de joc pentru marele meci. În loc să dea înapoi în mijlocul scandalului învolburat și să spună adevărul, Bill, în schimb, a aruncat mănușa în acea zi în Biroul Oval: „Nu am avut relații sexuale cu acea femeie, domnișoara Lewinsky.” Odată cu aceasta, a început demonizarea Monicăi Lewinsky. Așa cum se întâmplă atât de des, puterea aruncă o pelerină protectoare în jurul umerilor bărbatului, iar acesta dictează direcția prin denigrarea femeii mai puțin puternice.
Dar amintirile sunt un lucru ciudat. Există imagini în serial care, la vremea respectivă, nu mai fuseseră văzute public până atunci – de la un discurs prezidențial la radio la care am participat. Echipa de realizatori a documentarului m-a rugat să o urmăresc pentru a putea afla reacțiile mele. În zilele care au precedat acea vizionare, mi-am dat seama ce experiență ciudată a fost să văd imagini cu ceva care, timp de două decenii, a trăit doar ca o amintire. Mi-am făcut griji că mă voi confrunta cu o realitate extrem de diferită. Din fericire – sau poate din păcate – nu a fost așa. Am devenit melancolic urmărind un tânăr eu care era atât de entuziasmat la acea vreme (deși din toate motivele greșite). O tânără eu inconștientă că, în șase luni, cineva pe care îl consideram prieten va începe să înregistreze pe ascuns discuțiile noastre private – și inconștientă că, peste un an, viața pe care o cunoscusem se va sfârși.