Potrivit noului raport anual privind sărăcia al Biroului de recensământ, 46,7 milioane de americani au trăit în sărăcie în 2014. Această constatare este surprinzătoare, deoarece guvernul a cheltuit peste 1.000 de miliarde de dolari în 2014 pentru bani, alimente, locuințe, asistență medicală și servicii sociale specifice pentru americanii săraci și cu venituri mici. (Această cifră nu include Securitatea Socială sau Medicare.)
Peste 100 de milioane de persoane, sau o treime din populația totală, au primit beneficii din cel puțin un program anti-sărăcie, la un cost mediu de 9.000 de dolari per beneficiar. Dacă este convertită în bani, această cheltuială este de cinci ori mai mare decât suma necesară pentru a ridica venitul fiecăruia deasupra nivelului de sărăcie.
Cum poate guvernul să cheltuiască atât de mulți bani și să aibă totuși peste 45 de milioane de persoane împotmolite în sărăcie? Răspunsul este: nu se poate. Problema constă în modul în care guvernul măsoară sărăcia. Biroul de recensământ definește o gospodărie ca fiind săracă dacă „venitul” acesteia se situează sub anumite praguri specifice. (În 2014, pragul de venit al sărăciei pentru o familie de patru persoane a fost de 24.008 dolari.)
Dar, la numărarea „venitului”, Recensământul exclude aproape toate ajutoarele sociale. Potrivit Recensământului, bonurile alimentare, bonurile de locuință și programele de credite fiscale rambursabile (care oferă până la 7.500 de dolari pe an sub formă de subvenții în numerar familiilor sărace) nu reprezintă „venit”. Din cei 1.000 de miliarde de dolari pe care guvernul îi cheltuiește pe programe anti-sărăcie, Census numără doar aproximativ 7% ca „venit” în scopul măsurării sărăciei.
Nu ar trebui, așadar, să fie o mare surpriză faptul că propriile date guvernamentale arată că săracii cheltuiesc de fapt 2,30 dolari pentru fiecare 1,00 dolari de venit pe care Census susține că îl au. În plus, standardele de viață ale săracilor (așa cum sunt definite de Census) diferă foarte mult de imaginile convenționale. Potrivit propriilor rapoarte guvernamentale, americanul tipic definit ca fiind sărac de Census Bureau are o mașină, aer condiționat și televiziune prin cablu sau satelit. Jumătate dintre săraci au computere, 43 la sută au internet și 40 la sută au un televizor cu ecran larg cu plasmă sau LCD.
Departe de a fi supraaglomerați, americanii săraci au mai mult spațiu de locuit în locuința lor decât o persoană medie care nu este săracă în Europa de Vest. Aproximativ 42 la sută din toate gospodăriile sărace dețin, de fapt, propria locuință; în medie, aceasta este o casă bine întreținută, cu trei dormitoare, cu o baie și jumătate, un garaj și o verandă sau o terasă.
Potrivit Departamentului de Agricultură al SUA, doar 4 la sută dintre copiii săraci au fost flămânzi chiar și pentru o singură zi în anul precedent, deoarece familia nu și-a putut permite să cumpere alimente. Consumul mediu de proteine, vitamine și minerale este practic același pentru copiii săraci și cei din clasa de mijloc și, în majoritatea cazurilor, este mult peste normele recomandate. Conform propriului său raport, persoana săracă medie dispunea de fonduri suficiente pentru a satisface toate nevoile esențiale și era capabilă să obțină asistență medicală pentru familia sa pe tot parcursul anului, ori de câte ori era nevoie.
Desigur, americanii săraci nu trăiesc în poala luxului. Mulți dintre cei săraci se luptă pentru a ajunge la sfârșit de lună. Dar, în general, ei se străduiesc să plătească pentru televiziunea prin cablu, aerul condiționat și o mașină, în timp ce pun mâncare pe masă.
Din păcate, afirmațiile privind privațiunile generalizate din SUA sunt inexacte. Dar nu ar trebui să judecăm uriașul stat al bunăstării doar după volumul de beneficii gratuite pe care le distribuie.
Când președintele Lyndon Johnson a lansat Războiul împotriva sărăciei în 1964, el a căutat să diminueze dependența de bunăstare și să sporească autosuficiența: capacitatea familiei de a se întreține deasupra sărăciei fără a avea nevoie de ajutoare guvernamentale. Din acest punct de vedere, Războiul împotriva sărăciei a fost un eșec lamentabil. În timp ce autosuficiența a crescut dramatic în deceniile de dinaintea începerii Războiului împotriva sărăciei, aceasta a stagnat în ultimii 45 de ani, în ciuda cheltuielilor de 24.000 de miliarde de dolari pentru combaterea sărăciei.
Ar trebui să reformăm asistența socială prin resuscitarea obiectivului inițial al lui Johnson: creșterea autosuficienței. Cheile pentru îmbunătățirea autosuficienței sunt munca și căsătoria. Pentru a promova munca, beneficiarilor apți de muncă ar trebui să li se ceară să muncească sau să se pregătească pentru muncă ca o condiție pentru a primi ajutor.
Programele de asistență socială ar trebui, de asemenea, să fie reformate pentru a încuraja, nu pentru a penaliza, căsătoria Un sistem de asistență socială reformat pe baza acestor principii ar fi bun pentru săraci, pentru contribuabil și pentru societate în general.
DESPRE SCRIITOR
Robert Rector este cercetător senior de studii de politică internă în cadrul Centrului DeVos pentru Religie și Societate Civilă de la The Heritage Foundation, 214 Massachusetts Avenue NE, Washington, D.C. 20002; site web: www.heritage.org. Informații despre finanțarea Heritage pot fi găsite la http://www.heritage.org/about/reports.cfm.
Acest eseu este disponibil pentru abonații Tribune News Service. Tribune nu a subvenționat scrierea acestei rubrici; opiniile sunt cele ale autorului și nu reprezintă neapărat punctele de vedere ale Tribune sau ale editorilor săi.
(c)2015 The Heritage Foundation
Distribuit de Tribune Content Agency, LLC.

.