Departe de a fi întotdeauna atât de evident pentru noi, păcatul originar se aseamănă foarte mult cu un virus care ne afectează întregul sistem de operare, pândind în spatele ecranului vieții noastre și manifestându-se în păcatele noastre în serie, precum și în jigniri mai mari – el distorsionează modul în care ne vedem pe noi înșine, lumea și pe Dumnezeu. Ca persoane postmoderne, suntem remarcabil de conștienți de noi înșine și totuși lipsiți de o conștiință de sine autentică. Nu ne vedem cu adevărat pe noi înșine pentru că suntem, noi înșine, „în cale”. „Ego-ul”, ceea ce Thomas Merton numea „sinele fals” – acel „eu” care se află în centrul acestei minciuni – ne astupă vederea, astfel încât nu ne vedem nici măcar pe noi înșine așa cum ar trebui. Viziunea noastră asupra celorlalți este, de asemenea, distorsionată, astfel încât ajungem să-i privim pe ceilalți fie ca pe niște obiecte care stau în calea exercitării voinței noastre (concurenți), fie ca pe niște instrumente pe care le putem folosi pentru a ne atinge propriile scopuri. Într-un fel, arta vieții creștine este să înveți să nu te bagi în cale.

De prea multe ori ne imaginăm că harul lui Dumnezeu funcționează cam așa: dorințele și patimile noastre indisciplinate ne conduc spre orice număr de păcate, în gând, cuvânt, acțiune și omisiune. Harul lui Dumnezeu intră și acționează ca un guvernator, limitându-ne alegerile – strângând, ca să spunem așa, această libertate și menținându-ne astfel pe „calea cea dreaptă și îngustă”. Cu toate acestea, mai degrabă decât să ne imaginăm harul ca pe un fel de putere care ne limitează prin constrângere exterioară, poate că am putea re-concepe harul divin într-un mod mai util.

La botez, am fost scufundați în moartea și învierea Domnului Isus Hristos și configurați cu El. Participăm, prin darul Său, la viața Sa înviată, la viața lumii viitoare, la viața nouă făcută posibilă prin propria Sa victorie pascală și extinsă acum asupra noastră prin sacramente. Poate că, în loc să vedem harul ca pe o constrângere exterioară, am putea mai degrabă să îl privim așa cum este el cu adevărat: rodul vieții noi dăruite nouă în Hristos. A fi „în Hristos” (una dintre expresiile preferate ale Sfântului Pavel) înseamnă a avea parte de noua Sa viață – victoria și triumful Său asupra păcatului. Harul, departe de a acționa ca un fel de inhibitor, ne eliberează de fapt și ne face liberi, cu adevărat liberi. Când Gabriel a salutat-o pe Fecioara Maria cu ciudatul epitet grecesc kecharitomene, redat de obicei prin „plină de har”, el observa statutul ei unic printre toate fiicele Evei (precum și printre toți fiii lui Adam): Maria este cea mai plină de har. Și totuși, nu trebuie să citim acest lucru în sensul că ea era cumva mai puțin liberă. Maria este, de fapt, cea mai liberă persoană umană care a trăit vreodată, iar acest lucru se datorează tocmai faptului că este cea mai plină de har. Harul nu inhibă sau creează frâne pentru libertate, ci o eliberează.

Iubire familială

Sfinții sunt cei care au intrat în această libertate autentică în Hristos. Ei nu sunt constrânși sau înghesuiți de har. Dimpotrivă, ei sunt bărbați și femei care au trecut de la iubirea servilă la iubirea filială – relația lor cu Domnul nu este una dominată de reguli și regulamente, ci mai degrabă este informată de Legea Nouă, legea iubirii. Această iubire este factorul care motivează acțiunea morală din viața lor. Niciodată nu le-ar trece prin cap să se gândească: „Care este minimul pe care trebuie să-l fac pentru a nu fi blestemat?”. Mai degrabă, ei sunt mișcați și atrași de iubire, o iubire pentru Hristos care vine mai întâi de la El – o iubire divină, agape din Evanghelii – și aceasta este ceea ce le formează viața. „Sistemul de operare” în viața sfinților nu mai este păcatul, ci este această iubire și harul și libertatea pe care le aduce.

Sfânta Treime.

În enciclica sa Veritatis Splendor, Sfântul Ioan Paul al II-lea recunoaște că relația dintre adevăr și libertate a fost constantă în învățătura Bisericii: „Numai libertatea care se supune Adevărului conduce persoana umană la adevăratul său bine. Binele persoanei este de a fi în Adevăr și de a face Adevărul” (nr. 86). Acest lucru decurge din propriile cuvinte ale lui Isus: „Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi” (In 8,32).

Într-o cultură care se exaltă în independență și autonomie, și în care exercitarea neîngrădită a libertății este inelul de aur pentru care toți aspiră în mod nereflectiv, Evanghelia ne invită să descoperim libertatea tocmai în relație: Suntem cel mai liberi atunci când trăim în relație cu Dumnezeu în Hristos. Credința creștină susține că Sfânta Treime – Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – este plinătatea a ceea ce înseamnă „a fi” și, astfel, „a fi” în sensul cel mai deplin este „a fi” tocmai „în relație”. Pentru noi, care prin har ni se oferă o parte creată din acea Viață necreată (ceea ce Tradiția ar numi deificare sau divinizare), adevărata libertate este descoperită doar ca viață în Hristos, harul suprem, prin al cărui Duh am fost eliberați din ghearele păcatului și ale morții și prin care avem un acces unic și privilegiat la Tatăl – pentru a trăi ca fii și fiice cu adevărat liberi în Fiul cel veșnic făcut om.

Mgr. Michael Heintz, Ph.D., preot al Diecezei de Fort Wayne-South Bend, Indiana, este decan academic la Seminarul Mount St. Mary’s din Emmitsburg, Maryland.

.