Bashar al-Assad este un criminal de război, un intrigant, un cleptocrat, un elitist instalat în bula Damascului și un ego-maniac. Nu este un efort de imaginație să ne imaginăm că un psiholog îl clasifică pe dictatorul sirian drept un sociopat după o singură ședință de o oră. Assad este, fără îndoială, una dintre cele mai detestabile ființe umane de pe fața pământului.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor trăsături de personalitate, Assad este, de asemenea, pe drumul cel bun spre o victorie în războiul civil din Siria – un ciclu de nouă ani de violență nediscriminatorie care a transformat o națiune arabă cândva mândră și autosuficientă într-un teren de joacă pentru grupurile jihadiste, milițiile străine și puterile străine. Assad, un om despre care mulți la Washington, în Europa și în lumea arabă au prezis că va fi următorul Muammar al-Qaddafi, și-a învins, în esență, numeroșii dușmani prin uzură, cu un mare ajutor din partea prietenilor săi din Rusia și Iran, prin brutalitate pură și prin mașinațiuni inteligente. În timp ce acest articol este scris, avioanele de război siriene și rusești lovesc provincia Idlib, ultimul teritoriu rămas unde un sortiment de grupuri rebele (cel mai dominant fiind Hayat Tahrir al-Sham, legat de Al-Qaeda) trăiesc alături de milioane de refugiați sirieni disperați. James Jeffrey, trimisul special al SUA pentru conflictul sirian, a declarat săptămâna trecută reporterilor că avioanele regimului și ale Rusiei au efectuat 200 de lovituri aeriene într-un interval de trei zile la sfârșitul lunii ianuarie.

Întrebarea nu mai este centrată pe faptul dacă regimul Assad va supraviețui. Din toate punctele de vedere, Assad era pe cale să câștige războiul de îndată ce forțele sale au recucerit orașul Alep în 2016, după ani de lupte. Victoria lui Assad a fost cimentată și mai mult în aprilie 2018, când sute de luptători rebeli au decis să se urce în autobuze care călătoreau spre nord, mai degrabă decât să suporte atacuri suplimentare cu clor și bombe cu baril.

Nu, întrebarea care se pune acum este dacă Washingtonul își înghite mândria și recunoaște realitatea de piatră rece – Bashar al-Assad nu numai că a câștigat războiul din punct de vedere militar, dar va rămâne la putere până în ultimele sale zile. Sau, alternativ, dacă administrația Trump încă mai crede că îl poate împinge pe dictatorul sirian afară din Damasc.

În momentul de față, administrația Trump a ales cea de-a doua variantă. Semnarea Legii privind protecția civililor din Cezar în decembrie anul trecut garantează, în esență, sancțiuni americane pentru orice firmă, individ sau instituție financiară care încearcă să sprijine reconstrucția post-conflict a Siriei. Strategia Washingtonului pare să se bazeze pe punerea în carantină a câmpurilor petroliere din estul Siriei și pe sperierea potențialilor investitori de a se atinge de piața siriană până când Assad va accepta la masa negocierilor ceea ce a refuzat să accepte pe câmpul de luptă: să se dea la o parte din calea unor alegeri libere și corecte. Pentru că acest lucru pur și simplu nu se va întâmpla, politica americană privind Siria va rămâne una de izolare diplomatică și strangulare economică pentru următoarele câteva decenii.

Este greu de văzut cum un regim de sancțiuni permanente ale SUA va face viața poporului sirian mai ușor de gestionat. Țara a pierdut 226 de miliarde de dolari din PIB între 2011-2016, fără îndoială că cea mai mare parte a fost cauzată de strategia de război a regimului. UNICEF raportează că două din cinci școli din Siria sunt avariate sau distruse și că jumătate din unitățile de sănătate din țară sunt fie neperformante, fie nu funcționează deloc. Siria era cândva capabilă să își acopere 90% din necesarul de medicamente; acum, Damascul trebuie să importe aceste articole. Deoarece importurile sunt mai dificile, proprietarii de magazine trebuie să se bazeze pe piața neagră, care este mai scumpă, ceea ce înseamnă că trebuie să crească prețurile pentru a face profit. Regimul Assad are nevoie de bani și încearcă să salveze situația prin raționalizarea impusă de guvern a combustibilului, alimentelor și uleiului de gătit.

Majoritatea factorilor de decizie politică, a legislatorilor și a analiștilor de la Washington nu au nicio problemă în a menține aceste măsuri de sancționare în vigoare și chiar în a le intensifica. În general, sancționarea băieților răi este o politică bună. Cui nu i-ar plăcea să sufoce finanțele lui Assad și să-i facă viața un iad?

Problema, desigur, este că a face acest lucru înseamnă, de asemenea, că și populația siriană va avea de suferit. Strategia Washingtonului este acum în întregime putativă și atașată unui obiectiv politic fantezist. După cum a declarat Aron Lund, de la Century Foundation, pentru site-ul Syria Direct la începutul lunii ianuarie: „Din 2011, ideea a fost că, dacă vom pune un pic mai multă presiune, atunci Assad își va veni în fire și va începe să se democratizeze sau să elibereze prizonieri, dar, până acum, nu am văzut niciun fel de schimbare în comportamentul guvernului”.

Războiul din Siria nu s-a încheiat încă, dar s-a apropiat de un punct în care omorurile cel puțin se diminuează. Oricum, viitorul țării pare sumbru. Siria va fi un loc în care violența la nivel scăzut și puterile străine dictează evenimentele. Washingtonul va trebui să-și dea seama dacă interesele sale sunt cel mai bine satisfăcute pedepsind guvernul sirian (și, prin extensie, poporul sirian) pentru crimele din trecut și din prezent sau devenind mai discriminatoriu în modul în care își folosește autoritățile de sancționare.

Daniel DePetris este cercetător la Defense Priorities, o organizație de politică externă axată pe promovarea unei mari strategii realiste pentru a asigura securitatea și prosperitatea americană.