Aptitudinea pacienților cu sindrom Wolff-Parkinson-White de a se deda la activități sportive este o problemă practică în cardiologie. Riscul major este reprezentat de moartea subită datorată fibrilației atriale care se deteriorează în fibrilație ventriculară. Acest risc este mic sau chiar teoretic, dar semnarea unui certificat de aptitudine angajează responsabilitatea clinicianului. Examinările complementare neinvazive sunt utile. Ecocardiografia poate detecta o afecțiune cardiacă care ar exclude orice sport. Testele de efort explorează comportamentul căii accesorii și rareori declanșează aritmii. Înregistrările Holter investighează în principal tulburări ale ritmului atrial. Decizia privind aptitudinea fizică se poate baza pe simptomele clinice. Tahicardia indusă de efort este o contraindicație clasică pentru sporturile de competiție. La pacienții a căror tahicardie nu are legătură cu exercițiul fizic, aptitudinea fizică poate fi discutată în funcție de rezultatele testelor de efort și ale studiului electrofiziologic. O perioadă refractară care ar fi considerată ca fiind mai degrabă prelungită în repaus nu protejează împotriva frecvenței ventriculare rapide în timpul trecerii la fibrilația atrială. Dacă preexcitația dispare în timpul testului de efort la un pacient asimptomatic, atunci sportul de competiție poate fi autorizat fără limitări. În caz contrar, numai excizia chirurgicală sau fulgurația ar asigura o protecție completă împotriva unei fibrilații potențial periculoase. Se concluzionează că sindromul Wolff-Parkinson-White contraindică sportul de competiție în majoritatea cazurilor. Jocurile disputate în afara competițiilor rămân posibile în absența simptomelor sau atunci când aritmiile sunt bine controlate prin tratament medical.