Analiza dentară a unui dinte vechi de 1,2 milioane de ani, care a aparținut unuia dintre primii noștri strămoși umani, a adus noi informații despre ce mâncau homininii antici – și nu sună chiar atât de apetisant.

Potrivit unui nou studiu, acumularea de tartru pe dinte arată că carnea și legumele crude se aflau în meniu, alături de bucăți de lemn, solzi din aripi de fluture și părți din piciorul unei insecte.

„Dovezile privind utilizarea plantelor în această perioadă sunt foarte limitate, iar acest studiu a dezvăluit cele mai timpurii dovezi directe privind alimentele consumate în genul Homo”, relatează echipa, condusă de Karen Hardy de la Universitatea Autonomă din Barcelona, Spania.

„Toate alimentele erau consumate crude și nu există nicio dovadă de procesare a granulelor de amidon, care sunt intacte și nedeteriorate.”

În timp ce înțelegerea dietei este utilă pentru a pune cap la cap modul în care trăiau strămoșii noștri antici, sugestia cheie aici este că tartarul antic oferă dovezi că focul nu era folosit în Europa 1.2 milioane de ani în urmă.

Exact când, în preistoria umană, focul a început să fie folosit pentru a găti și a se încălzi a fost dezbătut pe larg, unii cercetători sugerând că acest lucru datează de 1,8 milioane de ani.

Primele dovezi arheologice directe ale focului au fost datate cu 800.000 de ani în urmă, iar dacă acești dinți încrustați în tartru sunt dovada lipsei focului, sugerează că tehnologia focului a luat avânt undeva între 1,2 milioane și 800.000 de ani în urmă, dar nimeni nu este pe deplin sigur.

Echipa sugerează, de asemenea, că, din moment ce periuța de dinți nu fusese încă inventată, homininii timpurii foloseau bețe și crengi pe post de scobitori pentru a-și ține dinții sub control – un act despre care cercetătorii aveau anterior dovezi doar de acum aproximativ 49.000 de ani.

„Detaliile biografice suplimentare includ fragmente de lemn necomestibil găsite adiacente unei caneluri interproximale, sugerând activități de igienă orală, în timp ce fibrele vegetale pot fi legate de procesarea materiilor prime”, scrie echipa.

Dintele provine dintr-un os al maxilarului găsit la situl de excavare Sima del Elefante din Munții Atapeurca din Spania, care conține unele dintre cele mai vechi rămășițe umane timpurii găsite vreodată.

Cercetătorii și-au efectuat analiza prin prelevarea unei mostre de tartru dentar – mai bine cunoscut sub numele de tartru, o formă de placă dentară întărită – pe care l-au îndepărtat de pe dinte cu ajutorul unui degresor cu ultrasunete, o piesă ascuțită și destul de intimidantă de echipament dentar care îndepărtează placa prin zumzet.

În continuare, au efectuat diverse scanări pe tartru pentru a descoperi microfosile ascunse în el. Aici au găsit bucăți de lemn, țesut animal și chiar un mic agent patogen vegetal cunoscut sub numele de Alternaria, asociat cu astmul și febra fânului.

În timp ce nu există suficiente dovezi taxonomice pentru a identifica cu exactitate specia de om timpuriu de la care provin oasele, dovezile sugerează că dieta acestui hominin străvechi era alcătuită în principal din alimente crude, deoarece încă nu începuseră să gătească la foc.

Chiar și fără luxul de a găti, dintele arată o dietă destul de largă, incluzând semințe, plante și animale.

„Este plauzibil ca aceste ierburi antice să fi fost ingerate ca hrană”, a spus Hardy despre fibre. „Ierburile produc semințe abundente într-un căpăcel compact, care pot fi mestecate convenabil, mai ales înainte ca semințele să se maturizeze complet, să se usuce și să se împrăștie.”

„Dovezile noastre privind consumul a cel puțin două plante amidonoase diferite, pe lângă dovezile directe privind consumul de carne și de materii prime pe bază de plante, sugerează că această populație de hominizi europeni foarte timpurii avea o înțelegere detaliată a împrejurimilor sale și o dietă largă.”

Sperăm că, pe măsură ce studiile privind oasele descoperite la Sima del Elefante vor continua, vom înțelege mai bine cum trăiau, mâncau și mureau strămoșii noștri timpurii, oferind o imagine mai completă a trecutului nostru.

Cercetarea a fost publicată în The Science of Nature.