La 18 august 1992, celebrul atacant al celor de la Boston Celtics, Larry Bird, se retrage.

Bird a fost o vedetă a baschetului în liceul din Indiana, orașul său natal. După absolvire, a primit o bursă pentru a juca pentru legendarul antrenor Bobby Knight la Universitatea Indiana, una dintre cele mai bune echipe din țară. Cu toate acestea, lui Bird i-a fost dor de casă și nu s-a simțit confortabil în lumina reflectoarelor din Bloomington și a părăsit școala după o lună. S-a întors la French Lick, orașul său natal, și în cele din urmă s-a înscris la Indiana State, o universitate mai mică, departe de a fi o mare putere în baschet. Acolo, Bird a fost un atacant de un singur om, având o medie de 30 de puncte pe meci ca student în anul doi, junior și senior. El i-a condus pe Sycamores la un record neînvins în sezonul senior (1978-79) înainte de a pierde în fața celor de la Michigan State Spartans ai lui Earvin „Magic” Johnson în cel mai vizionat meci de titlu NCAA din toate timpurile.

Bird a intrat în NBA în 1979 și a avut un impact imediat asupra ligii, câștigând titlul de Rookie of the Year după ce i-a condus pe Celtics la un record de 61-21 și la primul loc în Atlantic Division, la doar un an după ce au avut 29-53 și au terminat pe ultimul loc. În cel de-al doilea sezon, Bird, jucând alături de viitorii colegi din Hall of Famers Kevin McHale la atacant și Robert Parrish la centru, a condus Celtics la un titlu NBA. Aceștia aveau să câștige din nou campionatul în 1984 și 1986, Bird câștigând titlul de MVP al finalei în fiecare din cei doi ani. A fost MVP al sezonului regulat din NBA trei ani la rând, din 1984 până în 1986, și a făcut parte de nouă ori din prima echipă NBA All-Star. În acest proces, a câștigat legiuni de fani loiali în Boston și în întreaga țară. Bird a fost recunoscut, de asemenea, pentru versatilitatea sa pe teren: Putea să paseze, să recupereze, să arunce de afară și să joace o apărare dură. Cu toate acestea, pe măsură ce cariera sa a progresat, Bird a început să sufere de dureri cronice de spate care, prin anii 1990, i-au limitat atât timpul de joc, cât și eficiența.

Triumful final al carierei lui Bird a venit la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992, prima sa olimpiadă și prima la care jucătorii profesioniști au fost autorizați să participe. Mult-hulita „Dream Team” americană, din care au mai făcut parte bunul său prieten și rival Magic Johnson, Michael Jordan și Charles Barkley, printre alți mari jucători din NBA, poate că a fost cea mai bună echipă de baschet adunată vreodată. Au uimit lumea cu jocul lor uimitor, au adus cu ușurință aurul acasă și au părut să se distreze în mod spectaculos în acest proces.

În 1992, la vârsta de 35 de ani, afecțiunea spatelui lui Bird l-a pus în cele din urmă în imposibilitatea de a mai juca. La o conferință de presă emoționantă la Boston pentru a-și anunța retragerea, Bird a explicat: „Ultimii doi ani au fost foarte grei pentru mine, pentru spatele și pentru corpul meu. A fost foarte greu de suportat, zi de zi”. Comisarul NBA, David Stern, a dat publicității o declarație care sună în parte astfel: „Pur și simplu, Larry Bird a ajutat la definirea modului în care o generație de fani ai baschetului a ajuns să privească și să aprecieze N.B.A. În viitor, marii jucători vor fi judecați în funcție de standardele pe care el le-a stabilit, dar nu va exista niciodată un alt Larry Bird.”

Bird nu a dispărut din NBA după retragerea sa de pe teren. El a rămas în Boston, lucrând ca asistent special în cadrul front office-ului celor de la Celtics până în 1997, când a fost angajat ca antrenor principal al celor de la Indiana Pacers. În 1998 – în același an în care a fost ales în Basketball Hall of Fame – i-a condus pe Pacers la un record de 58-24, cel mai bun din istoria echipei, și a fost desemnat antrenorul anului în NBA. Bird a devenit ulterior președintele operațiunilor de baschet ale echipei, funcție pe care a deținut-o până în 2017.